În fiecare dimineață îl hrăneam pe un băiețel singur

Scrisoarea tremura între degetele mele, iar inima îmi bătea atât de tare, că simțeam că o aud toți cei din jur. Pe plic scria doar: „Pentru doamna de la cafenea.”

Am rupt hârtia cu grijă, ca și cum aș fi putut schimba ceva dacă aș fi fost mai blândă. Înăuntru era o scrisoare scurtă, scrisă cu un scris stângaci de copil:
„Mulțumesc pentru micul dejun. Mi-a fost cald lângă dumneavoastră, chiar și atunci când îmi era frig. Dacă nu mai vin, să știți că am plecat acasă. — Mihai.”

Atât. Trei rânduri. Dar fiecare cuvânt mi-a ars inima. Am privit spre ușă, de parcă în clipa aceea ar fi putut apărea din nou, cu ghiozdanul lui greu și privirea aceea timidă. Dar în loc de el, în cafenea domnea tăcerea.

Soldații m-au privit cu seriozitate. Unul dintre ei, un bărbat în jur de patruzeci de ani, a oftat și a spus încet:
— Băiatul a fost evacuat împreună cu alți copii din zonă. Nu putem spune mai multe.

Atunci am înțeles că nu-l voi mai vedea niciodată.

Am rămas acolo, între mesele goale, cu scrisoarea lipită de piept, și m-am gândit cât de puțin îți trebuie ca să schimbi viața cuiva — o farfurie cu clătite, un zâmbet, o clipă de bunătate.

Zilele următoare am continuat să pun o farfurie în colțul lui preferat. O făceam din reflex, ca și cum el ar fi fost pe drum și s-ar fi întors în curând. Clienții obișnuiți mă întrebau de ce țin masa aia mereu liberă. Eu doar zâmbeam și spuneam:
— Acolo stă un prieten drag.

Odată, o femeie în vârstă a venit, s-a uitat la farfurie și a întrebat:
— Cine e Mihai?
I-am povestit totul, iar la final a lăsat un trandafir galben pe masă. Din ziua aceea, alți oameni au început să facă la fel. În fiecare dimineață, pe masa din colț apăreau flori, jucării mici, sau bilețele cu mesaje de genul: „Pentru băiatul care ne-a învățat ce înseamnă recunoștința.”

Cafeneaua mea a devenit un loc special. Nu mai era doar despre cafea și mic dejun, ci despre oameni, despre speranță. Lumea venea, se oprea o clipă și pleca altfel.

Într-o dimineață ploioasă, după mai bine de un an, ușa s-a deschis și un tânăr soldat a intrat. Avea uniforma udă și o privire caldă. A scos ceva din buzunar și mi-a întins o fotografie: un băiat zâmbind, cu același ghiozdan mare, stând lângă un grup de copii.

— A reușit, — a spus el. — Trăiește. E într-un loc sigur acum.

Am simțit cum lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. N-am spus nimic, doar am așezat fotografia lângă scrisoarea lui Mihai, pe peretele de lângă masă.

De atunci, în fiecare dimineață, când clinchetul clopoțelului răsună și mirosul de cafea umple aerul, știu că acolo, undeva, un copil își amintește de mine.

Și în tăcerea aceea caldă, înțeleg un lucru: nu există gest prea mic când vine din inimă. Poate că n-am schimbat lumea, dar am schimbat lumea lui. Și asta, pentru mine, valorează mai mult decât orice.