Fiica mea a crezut că nu am observat cum a strecurat ceva neobișnuit în supa mea

În acea liniște apăsătoare, am auzit cum vântul scutura obloanele vechi. Camera mirosea a lemn bătrân și a amintiri îngropate. M-am așezat pe marginea patului, cu fotografia soției mele pe noptieră, și am simțit cum un nod mi se strânge în gât. Dacă ar fi trăit, poate Teodora n-ar fi ajuns aici.

Dimineața m-a găsit obosit, dar hotărât. În bucătărie, am găsit-o pe fiica mea pregătind cafeaua, cu un zâmbet prea forțat. „Ai dormit bine?” m-a întrebat. Am dat doar din cap. Îmi păstram masca, dar în interior simțeam că fiecare clipă era o luptă.

Am hotărât să nu o înfrunt direct. În satul nostru, se spune că „lupul nu vine niciodată flămând, ci viclean”. Știam că, dacă mă aruncam nepregătit, ea avea să câștige. În schimb, am început să caut răspunsuri. Am verificat telefonul ei, am răscolit prin geanta lăsată în grabă. Printre haine șifonate și un carnet vechi, am găsit alte fiole identice, ascunse cu grijă.

Am înțeles atunci că nu era un gest impulsiv, ci un plan. Dar de ce împotriva mea?

Seara, după cină, am aprins focul în sobă. Teodora stătea pe scaun, cu privirea pierdută. Am hotărât să încerc altfel. Am scos din dulap o sticlă de vișinată, făcută de soția mea înainte să plece dintre noi, și am turnat două pahare.

„Îți amintești când făcea mama cozonaci și ne punea să nu deschidem ușa, să nu se lase aluatul?” am spus încet. Am zâmbit, dar în ochii mei era o întrebare.

Ea a încremenit pentru o clipă, apoi a oftat. „Tată… nu am vrut să fie așa. Am crezut că nu o să înțelegi niciodată…”

Am așteptat, fără să spun nimic. Uneori, tăcerea e mai grea decât orice întrebare.

Lacrimile i-au umplut ochii. „Datoriile… oamenii de la care am împrumutat… nu mă mai lasă în pace. Mi-au spus că, dacă nu scap de tine și de casa asta, o să… o să mă termine.”

Adevărul a căzut ca un topor. Nu ura o adusese la mine, ci frica. Frica aceea cumplită care te face să-ți întorci armele împotriva celor care te iubesc.

Am pus mâna pe umărul ei. „Teodora, casa asta e a ta, dar nu cu prețul sufletului tău. Vom găsi o cale. Românii au trecut prin războaie, foamete și vremuri grele. Și tot am găsit puterea să ne ridicăm. O să ne ridicăm și noi.”

În acea clipă, am văzut în privirea ei copilul de altădată, cel care îmi aducea flori de câmp în palme. Și am știut că bătălia nu era între mine și fiica mea, ci între noi și întunericul care o urmărea.

A doua zi, am mers împreună la poliție. Am spus totul, fără ocolișuri. A fost greu, dar adevărul are darul de a elibera.

Știu că drumul de aici înainte nu va fi ușor. Vor fi nopți nedormite și zile pline de frică. Dar, pentru prima dată după mult timp, am simțit speranță.

Pentru că familia, chiar și atunci când e sfâșiată de greșeli și trădări, e singurul scut adevărat pe care îl avem.

Și eu eram gata să lupt pentru fiica mea, oricât ar fi durat.