Mama vitregă mi-a vândut pianul pe care mi lăsase mama, pentru că nu mi-am făcut temele

Am coborât în fugă scările, cu inima cât un purice. Laura era roșie la față, flutura în aer o hârtie și țipa ca o apucată. Pe podea, lângă canapea, era o factură uriașă, iar pe ea scria clar: „Pian, cumpărat înapoi – 18.500 lei.”

Mătușa Maria stătea dreaptă în mijlocul camerei, cu brațele încrucișate și o privire care ar fi făcut pe oricine să tacă din gură.

— Da, eu am făcut asta, a zis ea calm. L-am cumpărat înapoi. Nu aveai niciun drept să vinzi ce nu-ți aparține.

Laura a început să gesticuleze, aproape să urle.
— A fost doar un obiect! Copilul ăsta trebuie să învețe să asculte!

Mătușa s-a apropiat de ea și, fără să ridice tonul, i-a răspuns:
— Nu era doar un obiect. Era amintirea surorii mele. Și nu tu decizi cum se păstrează memoria ei.

În timp ce ele se confruntau, eu nu știam dacă să plâng sau să râd. După atâția ani în care tăcusem, cineva, în sfârșit, spunea ce simțisem mereu.

Laura a încercat să mai comenteze ceva, dar mătușa i-a întins o copie a chitanței și i-a spus sec:
— Pianul e acum la mine. Și nu te obosi să-l mai cauți.

După ce a plecat, am urcat în mașina mătușii și am mers direct la ea acasă. Când am intrat, am văzut pianul așezat frumos în sufrageria ei, lustruit, cu o lumânare mică pe margine. Am atins clapele tremurând și am început să cânt, fără să pot spune niciun cuvânt.

Mătușa m-a lăsat să termin piesa, apoi a spus blând:
— Copile, uneori viața ne ia lucruri pe care le iubim, dar tot ea ne trimite oameni care să ne ajute să le regăsim.

În următoarele zile, am petrecut ore întregi acolo, repetând, cântând, simțind că mama era din nou aproape. Mătușa îmi aducea ceai cald, iar din când în când îmi zâmbea, spunând:
— Așa ar fi vrut și ea. Să nu renunți niciodată la muzică.

Tata a venit acasă câteva zile mai târziu. Când a aflat ce se întâmplase, a rămas tăcut, apoi și-a cerut iertare. Mi-a promis că nu va mai permite nimănui să se atingă de ceea ce a lăsat mama.

Laura, în schimb, s-a închis în cameră și nu a mai scos un cuvânt. Poate și-a dat seama că mersese prea departe. Poate nu. Nici nu mai conta.

Am continuat să cânt la pian, iar într-o zi am fost invitat să particip la un concert local. Era prima oară când simțeam că totul are sens din nou. În timpul spectacolului, am privit în public și am zărit-o pe mătușa Maria. Ținea o fotografie mică a mamei în mâini și zâmbea.

Atunci am înțeles ceva important: nu toți cei din sângele tău îți sunt familie, și nu toți cei din afara ei sunt străini.

Când am terminat piesa, sala a izbucnit în aplauze. M-am ridicat, am închis ochii și am șoptit în gând:
„Mulțumesc, mamă. Promit că nu o să mă opresc niciodată.”

Iar sunetul pianului a umplut sala ca o promisiune – că iubirea adevărată nu moare niciodată, doar își schimbă locul unde răsună.