Sofia a alergat acasă plină de bucurie, hotărâtă să-i facă o surpriză soțului ei. Dar când a intrat pe ușă…

După acea zi, oamenii din sat nu o mai priveau pe Sofia ca pe o străină. Devenise „doamna doctor de la capătul uliței”, femeia care știa să aline durerea și să aducă speranță.

Diminețile ei începeau devreme, cu o cană de ceai băută pe prispa casei. Aerul mirosea a iarbă udă, iar câinii lătrau leneș în depărtare. În sufletul Sofiei se năștea, pentru prima dată după mult timp, o liniște adevărată.

Într-o zi, un băiețel de vreo zece ani a venit rușinat la poartă, ținând în mână o pungă cu ouă.
— Mama m-a trimis să vă mulțumească, doamna Sofi, pentru că ați salvat-o pe Maria, — a spus el încet. — A zis că n-are cu ce să vă plătească, dar să luați astea, sunt de la găinile noastre.
Sofia s-a uitat la el și a zâmbit larg, cu ochii umezi.
— Mulțumește-i mamei tale, dar eu nu iau bani și nici ouă pentru ajutor. Mai bine să-mi promiteți că aveți grijă de voi.

Băiețelul a dat din cap și a fugit, iar Sofia a rămas privind ulița, gândindu-se cât de diferit arată viața când nu mai aștepți nimic în schimb.

Seara, s-a așezat la masă și a scris o scrisoare. Nu știa cui avea s-o trimită, dar avea nevoie să-și descarce sufletul. Scria despre trădare, despre durere, despre iertare și despre felul în care oamenii simpli i-au redat încrederea în viață. Apoi a ars scrisoarea în sobă, urmărind cum flăcările o transformă în cenușă. Cu fiecare scânteie, simțea că o parte din durere se duce.

Zilele au început să curgă una după alta, cu muncă, râsete și tihnă. Sofia mergea prin sat cu trusa ei medicală, ajuta bătrâni, asculta povești, sfătuia femeile tinere despre copii și sănătate. Nu mai purta machiaj, nu mai avea haine scumpe, dar în ochii ei se aprinsese din nou o lumină.

Într-o după-amiază, un bătrân s-a prăbușit în fața magazinului sătesc. Oamenii au alergat după Sofia. Ea a venit în fugă, calmă, sigură pe sine. A făcut tot ce trebuia și i-a salvat viața. Din acea zi, sătenii au început s-o numească „îngerul nostru”.

Deși nu căuta recunoaștere, Sofia simțea în fiecare zâmbet, în fiecare privire, că acolo își găsise rostul.

Trecuseră luni bune când, într-o seară ploioasă, cineva a bătut la ușă. În prag stătea un bărbat ud leoarcă, cu o floare ofilită în mână. Era soțul ei. Ochii lui, altădată reci, erau plini de vinovăție.
— Sofia… iartă-mă, te rog. Am fost un prost. Tot ce vreau e să te aduc acasă.

Ea l-a privit mult timp, fără să spună nimic. În spatele lui se întindea drumul plin de noroi, iar în spatele ei, căldura sobei și liniștea casei.

— Eu sunt deja acasă, — a spus, cu vocea calmă, dar fermă. — Acasă nu e un loc. E acolo unde nu mai doare.

Bărbatul a coborât privirea, iar ploaia a acoperit pașii lui care se îndepărtau.

Sofia a închis ușa încet, s-a sprijinit de perete și a respirat adânc. Simțea că, pentru prima oară, era liberă cu adevărat.

În noaptea aceea, a adormit liniștită, ascultând vântul care bătea în geam și simțind că viața, în sfârșit, o iubea din nou.