«Dă-ți jos bandajele și du-te imediat în bucătărie, mama și sora mea le este foame

Andrei rămase nemișcat, prins între rușine și furie. Nu era obișnuit ca cineva să-i țină piept, cu atât mai puțin soacra lui. Încercă să deschidă gura, dar Elena nu-i dădu răgaz.

— „Ai crescut într-o casă unde femeia era slugă, dar aici e altfel. Fata mea nu mai e singură și nu mai e la cheremul nimănui.”

În acel moment, în prag apărură mama și sora lui Andrei. Auziseră tot. Se așteptau să fie întâmpinate cu bucate calde, dar în loc de asta, dădură peste o scenă tensionată.

— „Andrei, ce-i asta? Cum vorbești cu femeia ta bolnavă?” spuse sora lui, vizibil deranjată. „Noi am venit să o vedem, nu să o chinuim.”

Mama lui însă nu zise nimic. Îl privi pe fiu cu o sprânceană ridicată și dădu din cap. Știa că nu mai avea niciun argument.

Elena își ridică fiica din pat și o așeză mai bine pe perne. Îi aduse un pahar cu apă și îi șterse lacrimile cu o tandrețe de mamă care îți rupe inima. În acel moment, Sofia simți ceva ce pierduse de mult: căldura unui cămin adevărat.

Andrei făcu câțiva pași prin cameră, dar niciun cuvânt nu mai ieși din gura lui. Îi era rușine să recunoască, dar știa că pierduse teren.

În zilele ce au urmat, Elena preluă gospodăria. Făcea mâncare, spăla, iar în fiecare dimineață aprindea candela de pe pervaz și murmura o rugăciune, așa cum se făcea în casa ei de la țară. Mirosul de busuioc și de pâine caldă se amesteca cu lumina blândă a dimineții, iar casa începea să prindă viață.

Sofia începu să se vindece nu doar în trup, ci și în suflet. În fiecare seară, mama îi spunea povești din tinerețea ei: despre horele din sat, despre cum fetele împleteau coronițe de sânziene și le aruncau pe apă, despre iernile lungi când toată familia stătea la gura sobei. Amintirile acestea îi aduceau Sofiei un zâmbet pe chip și o liniște care o ajuta să uite de durere.

Între timp, Andrei se simțea din ce în ce mai stingher. Femeile din casă păreau unite, iar el era cel care strica echilibrul. Într-o seară, după cină, Elena îi spuse direct:

— „Andrei, un bărbat adevărat nu se arată prin cât de tare țipă la nevastă, ci prin cât de mult știe să o sprijine. Ți-ai dorit o soție, nu o slujnică.”

Cuvintele acestea îl loviră în plin. În adâncul lui știa că avea dreptate. Crescuse într-o familie unde bărbații nu ridicau un deget în gospodărie, dar vremurile se schimbaseră.

Tăcerea lui începu să fie altfel: nu mai era o sfidare, ci o rușine mută. În zilele următoare, se trezi că duce gunoiul, că aduce lemnele pentru foc și chiar că taie câteva legume. La început cu stângăcie, apoi cu mai multă implicare.

Sofia îl privea uimită. Nu-și imaginase vreodată că el ar putea schimba ceva. Dar acum vedea cu ochii ei cum rușinea și mustrările mamei îl făceau să înțeleagă.

Trecuseră câteva săptămâni și medicul spuse că Sofia putea face primii pași prin casă. În ziua aceea, Elena pregăti o masă ca la sărbători: sarmale aburinde, cozonac și murături scoase din beci. Pe masă puse și o strachină cu flori de câmp, așa cum se făcea la hramul bisericii din sat.

Toți se așezară la masă. Sofia, cu pași nesiguri, dar cu chipul luminat, simțea că renaște. Andrei, așezat lângă ea, îi puse în farfurie și îi șopti:

— „Iartă-mă. Am fost orb.”

Elena îl privi tăios, dar de data asta nu mai spuse nimic. Poate pentru că, pentru prima dată, vedea în ochii lui o sclipire de adevăr.

Și în acea casă, unde odinioară domnea doar durerea și nepăsarea, începu să se audă din nou râs, pași ușori și miros de pâine caldă.

Sofia înțelese atunci un adevăr simplu, pe care mama ei i-l șoptise în copilărie: „Cine iubește, nu rănește. Cine respectă, nu cere. Și cine are suflet, nu uită să mulțumească.”

Era începutul unei noi vieți, în care nu mai era prizonieră a durerii, ci femeia care, cu sprijinul mamei și cu puterea de a ierta, își redobândea demnitatea.