„CÂND O SĂ MĂ FAC MARE, O SĂ FIU SOAȚA TA”

Au trecut ani de atunci. Satul s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, dar în mine promisiunea aceea a rămas vie, ascunsă undeva între visurile copilăriei și dorințele unei femei. La douăzeci și unu de ani m-am întors acolo unde totul începuse, în Sfântul Ion de pe Râu.

Ulițele erau mai înguste decât mi le aminteam, iar prăvălia lui nea Vasile se ruina, cu obloanele căzute. Când am întrebat de Ion, oamenii s-au uitat unul la altul, evitându-mi privirea. „E la marginea satului, singur, de ani buni”, mi-a spus o femeie bătrână, dând din cap.

Am pornit spre casa lui. Pe drum, vântul mi-a adus mirosul de pământ reavăn și flori de salcâm. Mâinile îmi tremurau, nu de teamă, ci de emoția unei revederi pe care o visasem toată viața. Când am ajuns, poarta scârțâia ușor. Curtea era curată, dar tăcută. L-am văzut în fața casei, aplecat peste o bucată de lemn, cioplind.

Părul îi era presărat cu fire albe, iar pielea îi purta urmele soarelui și ale anilor. Nu m-a recunoscut imediat. Poate că nu vedea în femeia din fața lui fetița care odinioară i-a spus că se va mărita cu el. Dar când ochii lui s-au întâlnit cu ai mei, am simțit că timpul n-a șters totul.

– Tu ești… copila aia? – a spus încet, aproape neîncrezător.
– Nu mai sunt copil, i-am răspuns zâmbind. Ți-am spus că o să mă întorc.

A zâmbit pentru prima dată, un zâmbet obosit, dar sincer.
– Promisiunile de copil se uită ușor, fată dragă. N-ai trebuit să vii până aici.
– Ba da, trebuia. N-am uitat. Și nici tu n-ar trebui să uiți cum e să trăiești, Ion.

Privirea lui s-a întunecat o clipă. În tăcerea dintre noi se simțea greutatea anilor, a singurătății, a pierderilor. „Pe mine nu mă mai iubește nimeni, Maria. S-a terminat demult.”

Am făcut un pas spre el. „Atunci lasă-mă să fiu eu cea care începe din nou.”

Nu știu ce l-a făcut să nu se dea înapoi. Poate curajul pe care îl simțise în mine când eram doar o fetiță, poate blândețea din vocea mea. A oftat adânc și, pentru prima dată în mulți ani, am văzut în ochii lui o lumină.

Zilele ce-au urmat le-am petrecut acolo, ajutându-l prin curte, aducându-i povești din sat, făcându-l să zâmbească iar. Încet-încet, omul singur s-a ridicat din praful amintirilor și a început să privească spre viitor.

Într-o seară de vară, când soarele apunea peste râu, mi-a luat mâna și a spus:
– Cred că, până la urmă, ai avut dreptate. Unele promisiuni sunt făcute ca să se împlinească.

Și acolo, între parfum de fân și cântec de greieri, promisiunea unei fetițe de nouă ani s-a transformat în jurământul unei femei și al unui bărbat care au învățat că dragostea adevărată nu are vârstă și nu se uită niciodată.