„În ziua nunții mele, soțul meu m-a lovit în fața tuturor

— Să bem pentru fiul meu, care a știut să-și aleagă o soție… potrivită. Nu bogată, dar supusă. Așa cum trebuie să fie o femeie într-o familie respectabilă! — a spus el, zâmbind larg.

Un murmur ușor s-a răspândit printre invitați. Veronica a simțit cum obrajii i se înroșesc, iar zâmbetul de pe buze i s-a frânt pentru o clipă. A privit spre Ion, căutând sprijin, dar el doar a încuviințat ușor, de parcă ar fi fost de acord cu tatăl său.

Câteva minute mai târziu, în timp ce invitații dansau, Ion a apucat-o brusc de braț și a tras-o într-o cameră din spate.
— Ce-a fost cu privirea aia? — a șuierat printre dinți.
— Nu… n-a fost nimic, doar… —
— Taci! — a izbucnit el, iar palma lui s-a izbit de obrazul ei cu o forță care a făcut-o să se clatine.

Veronica a rămas nemișcată, cu ochii mari, plini de lacrimi. Afară, muzica continua, iar râsetele acopereau rușinea ei. S-a privit în oglindă și, pentru prima dată, nu s-a mai recunoscut.

În următoarele luni, viața ei a devenit o mască perfectă. În public, erau cuplul ideal. În casă, însă, tăcerea era o pedeapsă, iar furia lui Ion, o amenințare zilnică. Îi promitea că se va schimba, că o iubește, dar fiecare scuză era urmată de o nouă rană, mai adâncă decât cea dinainte.

Mama ei o suna mereu, dar Veronica evita să răspundă. Nu voia să-și dezamăgească părinții, să le distrugă imaginea fetei lor fericite. Într-o seară, când tatăl ei a venit neanunțat, Ion a zâmbit fals și a mințit cu atâta ușurință încât Veronica a simțit că nu mai poate respira.

Apoi, a aflat că era însărcinată. S-a uitat la testul pozitiv și, pentru prima dată în mult timp, a zâmbit sincer. Credea că un copil îl va schimba. Că va redeveni omul blând pe care îl cunoscuse cândva. Dar când i-a spus vestea, Ion a încremenit.
— Nu acum. Nu vreau un copil acum. Nu vezi câte am pe cap?

Atunci a știut. Nu se va schimba niciodată.
A strâns bani în secret, vânzând schițele și proiectele ei arhitecturale unei firme din alt oraș. A deschis un cont separat, la care Ion nu avea acces.

Într-o dimineață, când el a plecat la muncă, Veronica a pus tot ce avea mai de preț într-un rucsac: o fotografie cu părinții, o rochiță mică pe care o tricotase pentru copilul ce urma să vină și un caiet cu vise neterminate. A închis ușa încet, ca să nu trezească monstrul din spatele ei, și a plecat.

Drumul spre autogară a fost lung, dar fiecare pas era o eliberare. Când autobuzul s-a pus în mișcare, Veronica a privit pe geam și, pentru prima dată, a simțit liniște.

Ani mai târziu, avea propriul birou de arhitectură, o fetiță care râdea din toată inima și o mamă care, atunci când o strângea în brațe, îi șoptea mereu același lucru:
— Ai făcut bine, fata mea. Mai bine singură și în pace, decât bogată și prizonieră.

Iar Veronica, privind apusul de la geamul biroului ei, știa că în sfârșit își construise singură adevărata ei casă — una fără ziduri, dar plină de libertate.