Noaptea, Ilie a trezit-o pe Olga și i-a spus încet:

După ce a ieșit de la Cristina, Ilie a mers pe jos, fără țintă. Noaptea se lăsase peste oraș, iar ploaia măruntă îi intra în haină, dar el nu simțea frigul. În minte îi răsunau cuvintele ei, ascuțite ca niște ace. Pentru prima dată, i s-a părut că lumea nu mai era de partea lui.

Ajuns acasă, a găsit apartamentul gol. Pe masa din bucătărie, Olga lăsase o scrisoare. O hârtie simplă, cu câteva rânduri, dar fiecare cuvânt părea o lovitură:
„Nu-ți fac reproșuri. Ți-ai ales drumul, mergi pe el. Eu am altul — să-mi țin copilul aproape și să nu-l las să creadă că toți bărbații uită atât de ușor. Îți doresc să găsești ce cauți.”

A citit de câteva ori, dar nu înțelegea. Cum de nu simțise niciodată cât de puternică e femeia asta? Cum de o disprețuise doar pentru că timpul își lăsase urmele?

Zilele treceau, iar Cristina devenea tot mai rece. Mașina promisă întârzia, banii se împuținau, iar vorbele dulci se transformau în reproșuri. Într-o seară, când i-a spus că n-are rost să se vadă până nu „se rezolvă situația”, Ilie a rămas singur, privind în gol.

Și-a dat seama că pierduse tot: familia, liniștea, demnitatea. Tot ce avea era o cameră închiriată și un gol în piept pe care nici băutura nu-l putea umple.

În același timp, Olga învăța să trăiască din nou. Își luase un al doilea job, gătea cu fiul ei și serile, când oboseala o doborâ, se uita pe geam la cerul negru și își spunea: „Mâine o să fie mai bine”.

Nu era ușor. Fiecare zi venea cu griji: chirie, școală, mâncare, facturi. Dar în privirea băiatului vedea speranța. Și asta îi dădea puterea să meargă mai departe.

După câteva luni, Ilie a aflat că Olga și copilul s-au mutat într-un apartament mic, la marginea orașului. A vrut să treacă pe acolo, dar n-a avut curaj. Îl oprea rușinea.

Într-o zi, și-a văzut fosta soție întâmplător, în centrul orașului. Mergea grăbită, ținându-și băiatul de mână. Arăta altfel — sigură pe ea, cu zâmbetul acela liniștit pe care nu-l mai văzuse de ani. A vrut să-i vorbească, dar ea doar l-a privit o clipă, cu o politețe distantă, apoi a trecut mai departe.

Atunci Ilie a înțeles: unele femei nu se prăbușesc când sunt părăsite. Se ridică mai sus decât au fost vreodată.

Seara, acasă, și-a privit fața în oglindă. Ridurile pe care le reproșase altcuiva acum îi marcau propriul chip. A zâmbit amar și a șoptit:
— Poate că și eu am îmbătrânit. Doar că prea târziu mi-am dat seama.

A doua zi, Olga și fiul ei au plantat un pom în fața blocului. „Pentru un nou început”, i-a spus băiatului. Iar vântul de primăvară le-a adus miros de speranță.

Ilie n-a mai trecut niciodată pe acolo, dar în fiecare an, acel pom creștea — la fel ca puterea unei femei care a ales să nu se mai uite înapoi.