Fiica mea vitregă mi-a interzis să merg la înmormântarea soțului meu, dar când AVOCATUL a CITIT TESTAMENTUL…

În ziua în care Ion s-a stins, casa părea mai goală ca niciodată. Mirosul lui de apă de colonie plutea încă în aer, iar cănile lui preferate stăteau spălate pe raft, de parcă l-ar fi așteptat să se întoarcă. Loredana a venit după două zile, cu pas grăbit și ochii uscați, doar ca să-mi spună răspicat:

— Nu e nevoie să vii la înmormântare. O să fie familie doar.

Familie. Cuvântul acela mi-a tăiat sufletul în două. După treizeci de ani de căsnicie, încă nu eram parte din familie. Am încercat să spun ceva, dar ea a ridicat mâna și a plecat.

A doua zi, m-am dus totuși. Ploaia cădea rece, iar eu stăteam la poarta cimitirului, cu un buchet mare de crini albi în brațe. Nu m-au lăsat să intru. Nici măcar nu s-au uitat la mine. Am rămas acolo până când toți au plecat. Mă simțeam ca o umbră uitată între cruci.

După câteva săptămâni, am primit un telefon. Era avocatul. Mi-a spus să vin la birou pentru citirea testamentului. Am ezitat, dar am mers.

Când am intrat, Loredana era deja acolo, elegantă, cu un aer triumfător. Lângă ea, soțul și fiul stăteau cu brațele încrucișate. Mi-au aruncat priviri pline de dispreț, ca și cum aș fi fost o musafiră nepoftită la propria viață.

Avocatul și-a drese vocea și a început să citească. La început, Loredana zâmbea larg, convinsă că totul îi aparține. Dar, pe măsură ce cuvintele se rostogoleau, zâmbetul i s-a topit de pe buze.

„Toată averea, inclusiv casa, conturile bancare și terenul din Sinaia, vor fi trecute pe numele soției mele, Elena Popescu.”

A urmat o tăcere grea. Am auzit cum scaunul Loredanei a scârțâit, apoi vocea ei, tăioasă:

— Asta e o glumă, nu-i așa? Tata n-ar fi făcut niciodată asta!

Avocatul a ridicat privirea, calm:

— Doamna Popescu, testatorul a semnat actul în deplinătatea facultăților mintale, în prezența martorilor. Mi-a spus clar că dorește ca dumneavoastră să fiți protejată.

— Protejată? — a izbucnit ea. — De cine? De mine?

Am rămas tăcută. Mi-am adunat mâinile în poală și am spus doar:

— De răutate, probabil.

Cei prezenți au tăcut. Avocatul a continuat să citească: Ion lăsase și o scrisoare. A deschis plicul și a citit cu voce emoționată:

„Elena, dacă citești asta, înseamnă că am plecat înaintea ta. Ți-am spus de atâtea ori că tu ești singura constantă din viața mea. Ai fost mâinile mele când tremuram, vocea mea când nu puteam vorbi. Nu ți-am spus destul că te iubesc, dar sper ca acest gest să te apere de tot ce vine după mine. Tu ești casa mea.”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Loredana a rămas împietrită. Soțul ei a încercat să spună ceva, dar avocatul i-a făcut semn să tacă.

Am ieșit din birou în tăcere. Afară ploua din nou, dar ploaia aceea nu mai era grea. Am ridicat privirea spre cer și am simțit că, undeva, Ion îmi zâmbea.

Peste câteva luni, am vândut casa mare și am cumpărat una mică, într-un sat liniștit. Mi-am amenajat o cameră de croitorie și am început din nou să cos. Fiecare cusătură era o amintire, fiecare fir — un drum înapoi spre mine însămi.

Loredana nu mi-a mai vorbit niciodată, dar într-o zi am primit o scrisoare. Înăuntru era o poză cu fiul ei, Bogdan, îmbrăcat într-o cămașă făcută de mine, pe care o păstrase din copilărie. Sub fotografie scria doar:

„Îi place să o poarte. Spune că miroase a bunică.”

Atunci am înțeles că uneori, dreptatea nu vine prin răzbunare, ci prin liniștea care se așterne când știi că ai iubit sincer, chiar și atunci când ceilalți te-au alungat.

Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că Ion nu plecase cu totul. O parte din el trăia în liniștea mea, în ața pe care o treceam prin ac, și în felul în care, în sfârșit, învățasem să trăiesc doar pentru mine.