S-a întors din Italia prefăcându-se că a ajuns la sapă de lemn

Ușa nu apucase să se închidă complet când prima mașină a frânat atât de brusc încât toți de pe uliță au întors capul. Liniștea satului s-a spart într-o clipă.

Doamna Carmen a rămas cu mâna pe poartă, încremenită. Rozalia s-a uitat speriată peste umăr.

Portierele s-au deschis aproape simultan.

Din prima mașină au coborât doi bărbați în costume, serioși, cu priviri reci. Din a doua, încă doi. Iar din ultima… a coborât un tânăr înalt, bine îmbrăcat, cu o privire hotărâtă.

Speranța a clipit des. Îl recunoștea.

— Mamă… —a spus el, apropiindu-se rapid.

Vocea i-a tremurat.

Era Andrei. Fiul ei cel mare.

Pentru o secundă, timpul s-a oprit.

Speranța a dus mâna la gură, incapabilă să scoată un cuvânt.

— Tu…? —a șoptit ea.

Andrei a zâmbit, dar ochii îi erau umezi.

— Da, mamă. Am venit după tine.

În spatele lui, ceilalți bărbați stăteau drepți, iar unul dintre ei ținea un dosar gros.

Doamna Carmen s-a adunat prima.

— Cine sunteți voi? Ce e cu circul ăsta la poarta mea? —a spus ea, încercând să pară stăpână pe situație.

Unul dintre bărbați a făcut un pas înainte și a vorbit calm:

— Bună ziua. Suntem reprezentanții unei firme din București. Am venit să rezolvăm o situație legală legată de această proprietate.

Rozalia a râs scurt.

— Ce situație? Casa e a noastră.

Bărbatul a deschis dosarul și a scos câteva acte.

— Conform documentelor, casa a fost construită integral din banii trimiși de doamna Speranța Popescu. Există dovezi clare ale transferurilor și ale acordului inițial.

Doamna Carmen a început să se agite.

— Și ce dacă? A trimis bani, dar eu am avut grijă de casă!

— Doamnă —a continuat calm bărbatul—, există și un contract notarial semnat acum 23 de ani, prin care se stabilește că proprietatea îi aparține în totalitate.

Liniștea s-a lăsat din nou, dar de data asta era grea.

Rozalia a făcut un pas înapoi.

— Nu… nu se poate…

Andrei s-a apropiat de mama lui și i-a pus o mână pe umăr.

— Mamă, știam că nu ai venit degeaba. Am bănuit că vrei să vezi adevărul.

Speranța l-a privit, încă neîncrezătoare.

— Tu… cum ai…?

— Am terminat facultatea, mamă. Am muncit. Am reușit. Și n-am uitat niciodată pentru cine ai făcut toate sacrificiile.

Vocea lui s-a întărit.

— Dar nici ce ai îndurat.

Bărbatul cu dosarul a întins actele.

— Aveți dreptul să evacuați actualii ocupanți sau să decideți altfel.

Doamna Carmen a început să tremure.

— Speranța… mamă… nu face asta…

Pentru prima dată, vocea ei nu mai era rece. Era speriată.

Speranța a privit casa. Pereții, ferestrele, poarta.

Apoi și-a privit mama.

Apoi pe Rozalia.

Și, în final, pe Andrei.

A tras aer adânc în piept.

— Nu vreau să dau pe nimeni afară —a spus încet.

Toți au rămas surprinși.

— Dar nici nu mai rămâne nimic la fel.

S-a apropiat de poartă și a deschis-o larg.

— Casa asta… o vom vinde.

Rozalia a izbucnit:

— Ce?!

— Iar banii —a continuat Speranța— vor merge pentru copiii mei și pentru un cămin unde oameni ca mine să nu mai ajungă pe drumuri.

A făcut o pauză.

— Eu am plecat de jos. Știu cum e.

Doamna Carmen a început să plângă.

Dar era prea târziu.

Andrei a zâmbit ușor și a luat-o de braț.

— Hai, mamă. Acum mergem acasă.

— Acasă? —a întrebat ea.

— Da. La București. Unde te așteaptă o viață nouă.

Speranța s-a uitat o ultimă dată în urmă.

Nu cu regret.

Ci cu liniște.

Pentru că, în sfârșit, tot ce era al ei… se întorcea la ea.