Șeful meu i-a dat avansarea nepoatei lui.

Când am terminat scrisoarea, am simțit pentru prima dată, după mulți ani, că respir normal. Parcă ceva greu plecase de pe pieptul meu. M-am ridicat de la birou, am închis laptopul și m-am uitat în jurul încăperii în care îmi petrecusem o bună bucată din viață. Pe raft, un desen făcut de fata mea când avea opt ani. În colț, o plantă care abia mai trăia, dar pe care o udam cu sfințenie în fiecare dimineață. O bucată din mine era lipită în fiecare obiect de acolo.

Dar altă bucată din mine știa că, dacă rămân, mor încet.

Am trimis mailul. N-am stat pe gânduri. Doar am apăsat „Trimite”.

În următoarele minute, simțeam telefonul vibrând continuu. Știam cine era. Adrian. Dar nu aveam ce să-i mai spun. După atâția ani în care fusesem „de bază”, acum eram doar o piesă care decidea să nu mai fie strânsă cu cheia.

Am stins luminile, am coborât scările și am ieșit în ploaia măruntă. Bucureștiul avea un fel al lui de a te trezi la realitate: claxoane, trafic, oameni grăbiți, dar undeva printre toate astea, libertate. Un început.

Am ajuns acasă udă leoarcă. Mara, fata mea, m-a privit mirată.

— Mamă, ești bine?

Am dat din cap.

— Sunt foarte bine.

Adevărul era că eram speriată. Aveam rate, facturi, cheltuieli, iar „sunt foarte bine” era mai mult o promisiune decât o realitate. Dar trebuia să o audă și ea, și eu.

Am făcut o supă simplă și am mâncat amândouă în liniște. În gând, îmi făceam calcule. Cu economiile pe care le aveam, rezistam câteva luni. Poate șase, dacă strângeam cureaua. Dar nu voiam alt stres. Voiam un drum nou, chiar dacă mă speria.

După ce Mara a adormit, m-am așezat pe canapea și am început să caut joburi. Știam că experiența mea nu era de ignorat. Dar mai știam ceva: nu voiam să merg într-un loc unde să fiu iar rotiță, nu om.

În următoarele zile, zvonul plecării mele a prins aripi. Colegii veneau la mine pe rând: unii cu uimire, alții cu tristețe, alții cu un fel de admirație. Și toți spuneau aceeași frază:

— N-o să fie la fel fără tine.

Dar eu știam adevărul: acolo, nimic nu se schimba. Doar oamenii ca mine.

Cu o zi înainte să plec, m-a chemat Adrian în biroul lui. Părea sincer îngrijorat.

— Sorina… putem discuta?

Am intrat, dar nu m-am așezat.

— Îmi pare rău că te simți așa — a început el. — Poate am greșit cu promovarea. Vrei să renegociem?

Renegociem. Ca și cum loialitatea, anii, sacrificiile, nopțile pierdute se puteau cumpăra la kilogram.

— Adrian, nu e vorba de bani. Și nici de funcție. E vorba de respect.

L-am privit în ochi, calmă, dreaptă.

— Eu m-am ținut de promisiunile mele. Tu nu te-ai ținut de ale tale.

Pentru prima dată în opt ani, nu a mai avut răspuns. Doar a încuviințat cu capul, ca un om care știe că a pierdut ceva ce nu mai poate recupera.

Am ieșit din birou și am simțit că ușile firmei se închid în urma mea ca un capitol care, în sfârșit, se termina.

În următoarele săptămâni, m-am ocupat de tranziție, mi-am predat dosarele, am șters fotografiile cu post-it-uri colorate și am strâns tot ce-mi aparținea într-o cutie mică. Ultima zi a venit fără fanfară, fără petrecere. Mi-am luat rămas-bun doar de la cei care chiar contaseră.

Când am ieșit pe ușă, soarele bătea cald, iar pentru prima oară după mult timp, nu aveam nimic programat. Nici ședințe, nici crize, nici prezentări. Doar o stradă lungă, într-o zi nouă.

Și libertate.

În weekendul următor, stăteam cu Mara la o terasă mică din centrul vechi. Ne-am luat două limonade, ca un mic răsfăț. Ea mă privea atent.

— Mamă… acum ce facem?

Am zâmbit. În sfârșit, răspunsul îmi venea natural.

— Începem de la noi. Pentru noi.

Și în acel moment am știut: nu pierdusem nimic. Mă câștigasem pe mine.

Iar drumul care mă aștepta — oricât de greu ar fi fost — era în sfârșit un drum al meu.