Ana a ieșit să ducă gunoiul. Abia ajunsese la containere când lângă ea a oprit o dubă

Sub buretele îngălbenit, bine ascuns într-un spațiu făcut intenționat între arcuri, erau pachete.

Nu unul.

Mai multe.

Înfășurate în folie groasă, lipite cu bandă adezivă.

Mihai a tăiat cu grijă unul. Dinăuntru au ieșit bancnote.

Teancuri.

— Doamne… — a șoptit Ana și s-a sprijinit de masă.

Mihai a desfăcut încă un pachet. Tot bani. Lei, bancnote mari, unele noi, altele mai vechi.

Au rămas amândoi tăcuți câteva clipe, auzindu-și doar respirația.

— Nu-i bine… — a spus Mihai într-un târziu. — Asta nu-i lucru curat.

Au numărat cu mâinile tremurânde. Suma le-a tăiat respirația.

Două sute de mii de lei.

Pentru ei, era o avere. Mai mult decât strânseseră într-o viață.

Ana s-a așezat pe scaun.

În minte i-au apărut imediat nepoții. Hăinuțe noi. Ghete bune. Rechizite fără grija prețului. Facturi plătite la timp. Medicamente pentru Mihai fără să calculeze fiecare leu.

— Poate nici nu mai vine nimeni după el… — a spus ea încet, aproape rușinată de propriul gând.

Mihai s-a uitat la ea lung.

— Și dacă vine? Și dacă banii ăștia sunt murdari? Sau sunt ai cuiva care i-a pierdut?

Ana a privit crucea din bucătărie.

— Dacă îi păstrăm, n-o să mai dorm liniștită niciodată.

Tăcerea a căzut grea între ei.

Apoi Mihai a luat telefonul.

— Sunăm la poliție.

Vocea i-a tremurat, dar a format numărul.

Au explicat totul. Duba. Fotoliul. Banii.

În mai puțin de o oră, doi polițiști erau în sufrageria lor modestă, cu fotoliul desfăcut în mijloc.

Au numărat, au fotografiat, au pus întrebări.

Unul dintre ei a dat din cap.

— De câteva luni urmărim o grupare care ascundea bani în mobilă veche și o abandona prin oraș. Probabil trebuia recuperată mai târziu.

Ana a simțit cum i se înmoaie genunchii.

— Adică… au venit intenționat?

— Cel mai probabil, da. Cineva trebuia să ia fotoliul mai târziu.

Mihai a privit spre ușă. Pentru prima dată a realizat cât de aproape fuseseră de pericol.

După ce au plecat polițiștii cu tot cu bani și fotoliu, apartamentul a rămas gol și liniștit.

Nicio avere.

Nicio minune.

Doar ei doi.

Seara, telefonul a sunat.

— Domnule Mihai? Vă anunțăm că, datorită sesizării dumneavoastră, am reușit să prindem două persoane implicate. Vă mulțumim.

A doua zi, primarul le-a oferit o diplomă de cetățeni onești ai orașului și o recompensă legală.

Zece mii de lei.

Nu o avere.

Dar curați.

Ana a cumpărat ciocolată pentru nepoți. Și câte o jucărie mică. Și un pulover gros pentru Mihai.

În seara de Ajun, casa lor era plină de copii, râsete și miros de cozonac.

Nepoții s-au așezat pe noul fotoliu — unul simplu, cumpărat din magazin la reducere.

Mihai îi privea zâmbind.

— Vezi? — a spus el încet. — Tot am găsit comoara.

Ana l-a întrebat din priviri.

— Liniștea — a răspuns el.

Și, pentru prima dată după mult timp, amândoi au știut că, oricât de grele ar fi vremurile, bogăția adevărată nu stă ascunsă în buretele unui fotoliu.

Ci în faptul că poți dormi noaptea cu inima împăcată.