În ziua în care mama mea a murit, noi, cei trei frați, am început să facem ordine

M-am uitat repede în jur și am văzut că, din pătură, se rostogolise o cutiuță de metal, mică, veche și ușor ruginită. Inima a început să-mi bată mai repede. Am ridicat-o cu grijă și am suflat praful de pe ea. Pe capac erau gravate, abia vizibile, literele „M.A.” — inițialele mamei mele, Maria Andreescu.

Am deschis cutiuța și, înăuntru, am găsit un mic plic de hârtie, îngălbenit de timp, și o bucată de panglică roșie, legată ca un șnur. Pe plic scria, tremurat: „Pentru când nu voi mai fi”.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. M-am așezat pe scaun și am desfăcut cu grijă plicul. În interior erau trei bancnote vechi de 100 de lei, câteva fotografii alb-negru și o scrisoare scrisă cu pixul albastru, în scrisul pe care l-aș fi recunoscut oriunde: al mamei.

„Dragii mei copii,
Poate veți găsi pătura asta într-o zi, când eu nu voi mai fi. În fiecare dintre ele am ascuns ceva ce am adunat cu greu, de-a lungul anilor. Nu e mult, dar e tot ce am putut strânge pentru voi. Nu aruncați aceste pături. Sub fiecare dintre ele se află o parte din iubirea mea.”

Am rămas nemișcat, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am ridicat și am desfăcut și celelalte două pături. În cea de-a doua, ascunsă într-o cusătură veche, am găsit o pungă mică cu câteva bijuterii de tinichea și o cruciuliță de argint. În cea de-a treia, între două straturi de material, erau mai multe scrisori, fiecare adresată câte unuia dintre noi.

Am citit scrisoarea mea. Spunea:
„Copile drag, știu că ție ți-a fost mereu cel mai greu. Ți-ai sacrificat tinerețea ca să mă ajuți. Poate n-am știut să-ți mulțumesc destul. Dar să știi că te-am iubit mai mult decât ți-am spus vreodată. Ține minte, lucrurile nu se măsoară în bani, ci în cât suflet lași în ele.”

Am plâns ca un copil. Fetița mea a venit și s-a așezat în brațele mele, întrebând:
— Tati, de ce plângi?
— Pentru că bunica te iubește și acum, chiar dacă e în cer.

În acea seară, nu am putut dormi. M-am uitat îndelung la pături, la cusăturile lor strâmbe, la peticele colorate puse una peste alta. Mi-am dat seama că fiecare fir fusese cusut de mama, cu răbdare, în nopțile reci în care nu avea lemne pentru foc. Că fiecare pată era o poveste, fiecare ruptură — o amintire din copilăria noastră.

A doua zi i-am chemat pe frații mei. Când au venit și le-am arătat ce am găsit, au tăcut. Cel mare, cel care zisese că sunt doar gunoaie, și-a dus mâna la față și a început să plângă. Cel mijlociu a atins cruciulița de argint și a murmurat:
— N-am știut…

Am hotărât să nu împărțim nimic. Am pus totul la loc în cutiuță, am legat panglica roșie și am dus pătura la biserică, ca să fie binecuvântată.

Astăzi, cutiuța stă pe raftul din sufragerie. Fetița mea o privește des și spune:
— Acolo doarme iubirea bunicii, nu-i așa?

Zâmbesc și îi dau dreptate. Pentru că, uneori, cele mai mari comori nu sunt ascunse în cufere de aur, ci în lucrurile simple, pe care alții le numesc „fără valoare” — dar care poartă, în tăcere, toată dragostea unei mame.