La 8 luni după divorț, a văzut-o însărcinată… și atunci și-a dat seama că ea nu făcuse niciodată avortul…

Dar acel moment perfect, acea dimineață în care timpul părea că se oprise doar pentru ei, avea să fie ultima lor dimineață împreună. În câteva ore, tot ce construiseră urma să se prăbușească.

Damian a primit un telefon care i-a schimbat expresia în doar câteva secunde. A ieșit din pat fără un cuvânt, iar privirea caldă de mai devreme s-a transformat într-una rece, calculată. Sofia s-a ridicat și ea, trăgând peste trupul gol cearceaful alb, neînțelegând ce se întâmplă.

— „Ce s-a întâmplat?”, a întrebat ea.
— „Nimic ce te-ar privi pe tine”, a spus el sec, îmbrăcându-și cămașa și evitându-i privirea.

În următoarele zile, totul s-a schimbat. Damian devenise distant, rece, mereu ocupat, iar Sofia simțea cum se pierde, zi după zi, omul care îi promisese o viață întreagă. Până într-o seară, când el a venit acasă cu o mapă în mână.

— „Semnează aici”, i-a spus, punând foile pe masă.
Ea s-a uitat la el, confuză.
— „Ce e asta?”
— „Divorțul.”

Sofia a rămas fără aer.
— „Damian… de ce? Ce am făcut?”
— „Ai fost o greșeală”, a spus el, fără să clipească. „Nu trebuia să ne căsătorim niciodată.”

Apoi, cu voce joasă, dar tăioasă, a adăugat:
— „Și vreau să te asiguri că… acel copil nu se va naște. Nu e momentul, nu e locul, și nu vreau să leg viața mea de ceva ce nu a fost planificat.”

Lumea Sofiei s-a prăbușit. Iubirea pe care o crezuse veșnică se transformase într-o rană adâncă. A semnat actele, dar în tăcerea aceea amară, și-a jurat că nu va face niciodată ceea ce el îi ceruse.

A plecat din oraș cu un singur bagaj, fără bani, fără familie, dar cu o viață care creștea în pântecele ei. A început de jos, muncind la o cofetărie, spălând vase, curățând podele. Dormea pe o saltea veche, într-o cameră rece, dar își mângâia burta în fiecare seară și șoptea:
— „O să fim bine, puiule. Promit.”

Lunile au trecut, iar Sofiei i s-a născut o fetiță, Ana. Avea ochii lui Damian — aceiași ochi în care Sofia văzuse cândva toată fericirea lumii.

Timpul a trecut, iar Damian a continuat viața sa plină de lux, afaceri și apariții mondene. Nu știa nimic despre copil. Până într-o zi, la opt luni după divorț, când a văzut-o întâmplător pe stradă.

Ea mergea pe trotuar, purtând o rochie simplă și ținând de mână o fetiță care semăna izbitor cu el. S-a oprit, ca lovit de fulger. Inima i-a înghețat. Toate amintirile, toată iubirea, tot ce pierduse, s-au întors peste el ca un val.

— „Sofia…” a murmurat.
Ea s-a întors. Privirea ei era calmă, dar rece, ca a cuiva care învățase să trăiască fără iluzii.
— „Ce vrei, Damian?”
El a privit fetița.
— „E… e a mea?”
— „Da. A ta. Copilul pe care ai vrut să-l distrugi. Copilul care m-a învățat ce înseamnă dragostea adevărată.”

Damian a căzut în genunchi, lacrimile curgându-i pe față.
— „Iartă-mă… te implor…”
Dar Sofia a dat din cap ușor.
— „Iertarea nu se cere. Se dovedește.”

Apoi și-a luat fetița de mână și a plecat mai departe, fără să se uite înapoi. Soarele apunea, iar lumina portocalie se reflecta în lacrimile de pe obrajii lui Damian.

Pentru prima dată, bărbatul care avusese totul simțea că nu mai are nimic.
Și în acel gol dureros, și-a dat seama că pierduse nu doar o femeie — ci și singura iubire care fusese cu adevărat a lui.