— Mamă, o greșeală e când încurci sarea cu zahărul

Larisa rămase câteva secunde nemișcată după ce ușa se închise în urma Oanei. Nu tremura. Nu plângea. Doar simțea acea liniște ciudată, grea, care vine după ce spui, în sfârșit, adevărul până la capăt.

Se întoarse la birou, la laptopul deschis, la raportul care o aștepta. Cifre, grafice, termene limită. Viața ei de acum. O viață construită bucățică cu bucățică, după ce totul se făcuse țăndări.

Cu trei ani în urmă, Larisa nu-și imagina că va ajunge aici.

Atunci stătea într-un apartament gol, cu cutii de carton, cu o canapea ieftină cumpărată în rate și cu sentimentul că fusese aruncată la gunoi de doi oameni în care avusese cea mai mare încredere. Soțul și sora. Dublă lovitură. Dublă rușine.

Procesul de divorț fusese urât. Priviri pe holurile tribunalului. Mama prinsă la mijloc. Șoapte prin familie. „Săraca Larisa.” „Dar Oana e mai tânără…” Ca și cum asta ar fi explicat totul.

Atunci, Larisa plânsese. Mult. Se întrebase ce greșise. Ce nu fusese suficient. Se urâse pe sine pentru slăbiciune.

Apoi, într-o dimineață, se privise în oglindă și nu se mai recunoscuse. O femeie obosită, cu ochii goi, trăind doar din inerție.

Și atunci decisese să se salveze.

Schimbă orașul. Își găsi un serviciu nou, modest la început. Închiria o garsonieră mică, dar curată. Învăță să mănânce singură fără să plângă. Învăță să doarmă fără să aștepte pe cineva. Învăță să nu mai explice nimănui ce s-a întâmplat.

Cu timpul, durerea se tocise. Nu dispăruse, dar nu mai conducea.

Iar acum, Oana venise exact când viața Larisei era, în sfârșit, stabilă.

Telefonul vibră pe birou. Un mesaj de la mamă.

„A fost pe la tine?”

Larisa oftă. Tastă calm.

„Da. A fost.”

După câteva secunde:
„Și?”

Larisa se gândi puțin, apoi scrise:
„Mamă, te iubesc. Dar nu mă mai băga între ei.”

Răspunsul veni mai târziu.
„Am înțeles.”

Seara, Larisa ieși din clădirea de birouri. Aerul era rece. Luminile orașului se aprindeau una câte una. O viață normală. A ei.

În fața clădirii, o aștepta cineva.

— Ai terminat? — întrebă calm Mihai, zâmbind.

Mihai nu era un erou de film. Era un bărbat simplu, stabil, care apăruse în viața ei fără promisiuni mari. O cunoscuse exact așa cum era: cu cicatrici, cu limite, cu adevăruri incomode. Și nu fugise.

— Da — spuse Larisa.

— Ești bine?

Larisa se opri o clipă. Se gândi la Oana. La Vlad. La trecut.

— Sunt foarte bine — răspunse sincer.

Merseră pe jos, fără grabă. Vorbeau despre lucruri mărunte. Ce să gătească. Unde să meargă în weekend. Nimic dramatic.

Și atunci Larisa înțelese definitiv: iertarea nu înseamnă întoarcere. Nu înseamnă uși redeschise. Înseamnă pace.

Iar pacea ei nu mai era negociabilă.

Când ajunse acasă, închise ușa și zâmbi ușor.

Pentru prima oară după mulți ani, viața ei nu mai era despre ce pierduse.

Era despre ce alesese să nu mai accepte niciodată.