Am intrat într-un McDonald’s să mănânc ceva și am auzit o conversație între o mamă și fetița ei mică

Am ieșit în stradă cu pași grăbiți, de parcă fugisem de ceva. Inima îmi bătea tare, fără să știu exact de ce. M-am oprit la colț, lângă o florărie de cartier, și m-am uitat prin geam, înapoi, spre restaurant.

Fetița ținea cutia de Happy Meal ca pe o comoară. O desfăcuse încet, cu grijă, de parcă se temea să nu dispară. Ochii îi sclipeau. Mama rămăsese nemișcată câteva secunde, cu mâinile pe masă, uitându-se când la copil, când la mâncare. Apoi și-a dus palma la gură.

Am văzut cum își șterge repede o lacrimă, ca și cum nu avea voie să plângă.

M-am întors cu spatele și am pornit spre stația de autobuz. Bucureștiul era agitat ca de obicei. Claxoane, oameni grăbiți, reclame colorate. Totul mergea înainte, indiferent de ce se întâmplase la masa aceea mică.

În autobuz, o bătrână se certa cu șoferul că nu i-a deschis ușa la timp. Doi adolescenți râdeau tare, cu telefoanele în mână. Viața își vedea de drum. Dar mie îmi stăruia în minte imaginea fetiței cu termosul.

M-am gândit la mama ei. La felul în care își calculase fiecare leu. Probabil știa exact cât costă un bilet de autobuz, câte pâini poate lua cu zece lei, câte zile mai are până la salariu sau până la ajutorul social. Probabil era obișnuită să renunțe la ea, în fiecare zi.

Mi-am adus aminte de copilăria mea. De zilele când mama număra mărunțișul pe masă și spunea: „Ne ajunge, lasă, ne descurcăm.” Atunci nu înțelegeam ce înseamnă „ne descurcăm”. Acum știam prea bine.

Când am ajuns acasă, n-am putut mânca nimic. Am pus cana de cafea pe masă și m-am așezat pe marginea patului. Gestul meu fusese mic. Un Happy Meal. Câțiva zeci de lei. Pentru mine, aproape nimic.

Pentru ei, fusese o lume întreagă.

A doua zi, fără să-mi propun, m-am întors în același loc. Aceeași oră. Aceleași mese. Nu erau acolo. Nici a treia zi. Nici a patra. Dar ceva se schimbase în mine.

Am început să fiu mai atent. La femeia din piață care vindea pătrunjel la legătură și număra bancnotele mototolite. La tatăl care îi spunea copilului „data viitoare” în fața vitrinei cu jucării. La vecina de la trei care urca scările încet, cu plasele grele.

Într-o sâmbătă, am lăsat o sacoșă cu alimente la ușa unei familii din bloc. Fără bilet. Doar atât. În altă zi, am plătit cumpărăturile unei femei care nu-i ajungeau banii la casă. Am făcut-o firesc, fără grabă, fără să fug.

Nu m-am simțit erou. Nu m-am simțit special. M-am simțit, pentru prima dată după mult timp, om.

Câteva luni mai târziu, într-un autobuz, o fetiță m-a privit insistent. M-a tras ușor de mânecă și mi-a spus: „Mama zice că oamenii buni apar când nu te aștepți.”

Mama ei mi-a zâmbit. Era aceeași femeie. O recunoșteam după ochi. Mai obosiți, dar mai liniștiți.

Nu am spus nimic. Nici ea. Autobuzul a frânat, ușile s-au deschis, și au coborât.

Am rămas pe scaun, cu un nod în gât și cu o certitudine simplă: nu ai nevoie de mult ca să schimbi o zi. Uneori, e suficient un gest mic, făcut la timp, fără să ceri nimic înapoi.

Și poate că asta e adevărata bogăție.