„Mamă… azi dimineață l-am auzit pe tata spunând că o să ne facă ceva rău.”

Dar când am coborât din mașină, liniștea străzii mi-a dat fiori. Era prea liniște. Nici câinii nu lătrau, niciun televizor nu se auzea din vreo casă, nici măcar foșnet de pași. Parcă tot cartierul stătea în așteptare, cu respirația tăiată.

Am tras gluga mai jos pe față și am pornit spre casă cu pași mici, atenți. Becul de pe verandă era aprins, deși eu sigur îl stinsesem când plecasem cu Rareș. Asta m-a făcut să-mi fugă sângele din obraji.

Am scos cheia încet, dar înainte să o bag în yală, am observat ceva.

Ușa garajului era deschisă câțiva centimetri.

Atât cât să încapă o umbră.

Tremuram. Nu de frig, ci de frică pură. Dar m-am forțat să respir. Rareș avea nevoie de mine. Ursulețul lui, da, dar și tot ce mai trebuia să luăm. Trebuia să fiu rapidă.

Am intrat în casă cu pașii moi, ținându-mi respirația. Mirosul familiar — detergent, cafea rămasă pe undeva, lemn ceruit — mă lovea ca o amintire amară. M-am dus direct în sufragerie. Pe masă, telefonul soțului meu. Lăsat acolo, ca și cum doar ieșise până la colț.

Dar el trebuia să fie în avion.

Mi-a fugit privirea spre scaunul lui. Era tras puțin într-o parte. Și o cană era lăsată pe masă, încă aburind.

Deci nu plecase nicăieri.

Am simțit cum îmi cedează genunchii, dar m-am agățat de marginea mesei și m-am forțat să mă mișc. Am alergat spre camera lui Rareș. Acolo, pe pat, trona ursulețul, liniștit, parcă așteptându-mă.

L-am luat și l-am strâns la piept, simțind pentru o secundă un strop de alinare. Dar s-a dus imediat, când am auzit scârțâitul ușii de la garaj.

M-am ascuns instinctiv după dulapul din hol, cu inima pocnindu-mi în piept. Pași grei. Lenti. Siguri. Așa pășește doar cineva care știe că are controlul.

„Știu că ești aici,” a zis o voce joasă, lipsită de orice urmă de soțul pe care-l știam.

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu scot un sunet.

„Ai luat copilul. Te-ai speriat. Înțeleg.” Răsuflarea lui era aproape calmă. „Dar nu trebuia să te întorci.”

Am strâns ursulețul la piept, ca și cum m-ar putea proteja el.

„Nu vreau să te rănesc,” a continuat. „Dar ai complicat lucrurile. Niște oameni deja au făcut planuri. Eu doar… trebuia să nu fiu aici.”

Mi s-a făcut stomacul nod. Deci Rareș chiar auzise bine. Nu era o joacă. Nu era o neînțelegere. Oamenii aceia chiar existau.

Și erau aproape.

Am inspirat adânc și am privit pe fereastra mică din hol. Mașinile vecinilor erau toate acolo. Niciun semn că cineva ar fi plecat. Dar o dubă albă, fără însemne, se oprise chiar în fața casei noastre. Două siluete închise la culoare coborâseră.

Noi nu mai aveam timp.

Am făcut un pas înapoi, pregătită să fug pe ușa din spate. Dar podeaua a scârțâit. Atât cât să întoarcă capul în direcția mea.

S-a repezit.

Atunci am fugit. Pe hol, prin bucătărie, spre ușa din spate. Am simțit cum îmi atinge bluza cu vârful degetelor, dar am tras de clanță și am țâșnit afară. M-am împiedicat pe trepte, dar am reușit să mă ridic, strângând ursulețul în mână.

„Oprește-te!” a urlat.

Dar n-am oprit.

Am alergat peste curtea din spate, peste gardul scund al vecinilor, direct prin noroiul din grădina lor. Câinele lor a început să latre, un lătrat puternic, continuu. Asta mi-a dat un pic de speranță — poate cineva o să se uite pe geam.

Am ajuns în dreptul șoselei. O mașină de taxi venea încet, căutând probabil o adresă. Am sărit în fața lui, fluturând brațele.

Taximetristul a frânat brusc. „Doamnă, sunteți bine?!”

„Vă rog… luați-mă de aici. Vă dau 200 de lei. Doar mergeți.”

Ochii lui s-au mărit, dar a dat din cap.

Am privit înapoi o ultimă dată. Soțul meu era pe treptele casei, cu fața în umbră. Oamenii din dubă se apropiau de el. Unul a ridicat mâna ca într-un salut scurt, rece.

Știau exact ce făceau.

Am urcat în taxi tremurând, cu palmele reci și inima bubuind. Nu eram în siguranță. Dar eram în viață.

Și Rareș mă aștepta.

„La ce hotel mergem?” a întrebat șoferul.

„La orice hotel unde nu ne găsește nimeni,” am spus, strângând ursulețul mai tare. „Și după aceea… vom începe o viață nouă.”

Pentru prima dată în ziua aceea, am simțit că am preluat controlul.

Și, indiferent de ce urma, știam un singur lucru:

Nu avea să ne mai atingă niciodată.