Mama vitregă i-a abandonat pe gemeni și s-a urcat în avion; șeful mafiei a fost martor

Sorin nu mai clipi câteva secunde.

Își trecu mâna peste față, încet, ca și cum încerca să șteargă trecutul, dar știa că nu mai are unde să fugă de el.

Se uită la Andreea.

Fetița nu mai punea întrebări. Doar îl privea, de parcă aștepta să decidă ce fel de om este.

— Mihai, rămâi cu ei, spuse încet.

Ieși din salon și trase aer adânc în piept.

Pentru prima dată după mulți ani, nu se gândea la bani, la afaceri sau la dușmani. Se gândea la o propoziție simplă, spusă de un om murdar de ulei și fum:

„Faceți ceva bun.”

Se întoarse înăuntru.

David încă dormea. Andreea îl ținea de mână.

— Ascultă-mă bine, Andreea, zise Sorin, așezându-se în fața ei. De azi… nu mai sunteți singuri.

Fetița clipi rar.

— Asta înseamnă că nu pleci?

Întrebarea era atât de simplă, încât îl lovi mai tare decât orice amenințare.

— Nu plec.

Ea dădu din cap, ca și cum ar fi notat undeva răspunsul.

— Bine, zise.

Atât.

Fără emoții exagerate. Fără îmbrățișări. Doar acceptare.

A doua zi, Sorin își puse toată influența în mișcare.

Acte, semnături, verificări.

Nu fu ușor.

Statul avea reguli, iar trecutul lui Sorin nu era tocmai curat. Dar avea oameni care știau să deschidă uși… și, pentru prima dată, nu o făcea pentru el.

După două săptămâni, copiii intrară în casa lui.

O vilă mare, rece, în care până atunci se auzea doar ecoul pașilor.

În prima seară, David nu voia să doarmă.

Lumina aprinsă. Ochii mari.

Sorin stătea în ușă, neștiind ce să facă.

— Poți să stai? întrebă băiatul.

Sorin dădu din cap.

Se așeză pe marginea patului.

David îi prinse mâna.

Strâns.

Și adormi în câteva minute.

Sorin rămase acolo, nemișcat.

Nu pentru că nu voia să plece.

Ci pentru că nu mai putea.

Zilele treceau altfel.

Dimineața, cereale vărsate pe masă.

Seara, desene animate și întrebări fără sens.

— De ce plouă?
— De ce oamenii mint?
— De ce ai cicatrice?

Sorin nu avea mereu răspunsuri.

Dar rămânea.

Într-o seară, Andreea îi spuse:

— Tati nu mințea niciodată.

Cuvântul „tati” pluti în aer.

Sorin îngheță.

— Nu trebuie să-mi spui așa, zise el.

Fetița ridică din umeri.

— Nu-ți spun.

Se întoarse la desen.

Dar, în zilele următoare, începu să-l strige altfel:

— Sorin…
— Hei…
— Tu…

Și, într-o dimineață, fără să-și dea seama:

— Tati, unde e laptele?

Se opri singură.

Se uită la el.

Sorin nu spuse nimic.

Doar îi întinse cutia de lapte.

În acea clipă, ceva se așeză definitiv în el.

Nu era despre datorie.

Nu mai era despre trecut.

Era despre ei.

După o lună, actele erau gata.

Adopția devenise oficială.

Sorin Fieraru, omul de care se temeau mulți, devenise, în acte și în realitate, tatăl a doi copii.

În seara aceea, stăteau toți trei în curte.

David adormise cu capul pe genunchiul lui.

Andreea se uita la cer.

— Știi ceva? zise ea.

— Ce?

— Cred că ai făcut ceva bun.

Sorin zâmbi, pentru prima dată fără greutate.

Și, pentru prima dată în viața lui, simți că nu mai trebuie să dovedească nimic nimănui.