— Ne puteți cumpăra, domnule? — a spus fetița, ținând un bebeluș în brațe.

Femeia a ridicat încet privirea. Ochii ei, de un verde tulbure, erau plini de lacrimi neplânse. Toma i-a desfăcut lanțurile fără să rostească nimic. Fetița s-a lipit de el, tremurând, iar bebelușul scâncea ușor, căutând căldura unei piepturi.

— Cum te cheamă? — a întrebat el, cu voce joasă.
— Maria… și pe ea o cheamă Irina, — a spus femeia, strângând copiii la piept.

Vântul sufla tot mai tare. Toma și-a scos haina și i-a acoperit pe toți trei.
— Haideți, — a murmurat. — Aici nu mai avem ce căuta.

Au mers ore întregi prin zăpadă, fără să se uite înapoi. Toma simțea cum frigul îi mușcă obrajii, dar în piept îi ardea ceva ce nu mai simțise de ani buni: o tresărire de viață.

Când au ajuns la cabana lui, femeia a rămas în prag, rușinată să intre.
— Nu trebuie să vă simțiți datoare, — i-a spus el. — Aici e cald, e loc pentru toți.

Maria a privit în jurul micii odăi, unde un portret prăfuit al unei femei stătea pe perete.
— Soția dumneavoastră? — a întrebat ea cu glas stins.
Toma a dat din cap. — Logodnica mea. A murit… de mult.

Maria a coborât privirea. — Îmi pare rău.

În noaptea aceea, copiii au adormit pe o pătură lângă foc. Toma stătea pe scaun, privind flăcările cum dansează. Liniștea casei lui, care altădată îl apăsa, acum avea alt sunet — unul cald, viu.

Zilele au trecut. Maria spăla, gătea, îngrijea copiii. Toma repara acoperișul, tăia lemne, aducea apă de la izvor. Nu vorbeau mult, dar tăcerile dintre ei deveneau tot mai pline de înțeles.

Într-o seară, Maria s-a apropiat de el cu o cană de ceai.
— Domnule Toma… de ce ne-ați cumpărat?
El a zâmbit ușor, pentru prima dată după ani.
— Nu v-am cumpărat, femeie… v-am eliberat.

Ea a rămas tăcută, privind flăcările. Apoi, cu o voce abia auzită, a spus:
— Poate că și eu am venit să vă eliberez pe dumneavoastră.

Toma a simțit cum i se strânge inima. A vrut să răspundă, dar Maria a pus degetul pe buzele lui.
— Nu acum. E destul că nu mai suntem singuri.

Primăvara a venit devreme în acel an. Zăpada s-a topit, iar pământul și-a arătat din nou culoarea. Într-o dimineață, Toma a ieșit din casă și a văzut-o pe Maria în grădină, sădind flori. Irina dormea într-un leagăn improvizat, iar fetița, Ana, alerga prin curte râzând.

Pentru prima dată după atâția ani, Toma a simțit că viața i-a dat o a doua șansă.
A ridicat ochii spre cer și a șoptit:
— Mulțumesc, Sara. Poate că așa trebuia să fie.

Și, în timp ce soarele răsărea peste munți, casa care fusese cândva un loc al durerii devenise un adăpost al speranței.
Nu pentru că cineva cumpărase pe cineva, ci pentru că, uneori, Dumnezeu alege cele mai strâmbe drumuri ca să aducă oamenii potriviți la aceeași masă, sub același acoperiș.