În timpul înmormântării, unul dintre bărbați a sărit brusc pe sicriu cu un microfon în mână

Timp de câteva clipe, nimeni nu a scos un sunet. Se auzea doar foșnetul frunzelor și respirația grea a celor adunați. Bărbatul, vizibil emoționat, și-a trecut mâna peste față și a spus cu o voce tremurată:

— Nu am venit să bat joc de el… am venit să-i îndeplinesc ultima dorință.

Lumea s-a oprit în loc. Cineva a lăsat florile să-i cadă din mână, iar o bătrână a început să plângă.

— Înainte să moară, a spus că nu vrea lacrimi la înmormântare, a continuat bărbatul. A zis că a avut destule în viață. Mi-a cerut să cânt melodia asta, să le amintească tuturor că a fost un om vesel, chiar și atunci când viața i-a fost grea.

Din mulțime s-a auzit un suspin. O femeie, probabil soția lui, s-a prăbușit în genunchi, strângând la piept o poză cu el. Toți și-au dat seama atunci că dansul acela nu fusese un gest de nebunie, ci un ultim omagiu.

Un prieten din copilărie s-a apropiat de bărbatul cu microfonul și l-a îmbrățișat strâns.
— Ți-a spus și ție, nu-i așa? Că vrea să-l conducem cu zâmbetul pe buze…

— Da, a răspuns celălalt printre lacrimi. Mi-a zis că, dacă plângem, o să se supere. Că vrea să-l ținem minte cum râdea, nu cum suferea.

Atunci, în mijlocul cimitirului, s-a lăsat o tăcere ciudată. Dar nu mai era o tăcere apăsătoare. Era o liniște caldă, plină de respect. Cineva a pornit din nou melodia, dar de data asta oamenii n-au mai fost speriați. Unii au bătut ritmul din palme, alții au fredonat încet, iar pe fețele lor s-au amestecat lacrimile cu zâmbetele.

Femeia care plânsese până atunci s-a ridicat și a spus:
— Așa ar fi vrut el. Nu tristețe. Bucurie.

Apoi s-a apropiat de sicriu și a mângâiat lemnul rece, șoptind:
— Drum bun, om bun… ai reușit și acum să ne faci să râdem prin lacrimi.

După ce totul s-a terminat, oamenii au plecat pe rând, mai liniștiți. Nimeni nu mai vorbea despre „lipsă de respect”. Toți povesteau despre curajul de a înfrunta moartea cu un zâmbet.

Bărbatul cu microfonul a rămas ultimul. A așezat un trandafir roșu pe sicriu și a murmurat:
— Ți-ai ținut promisiunea, frate. Acum e rândul meu să trăiesc cum m-ai învățat: din plin.

Apoi a pornit încet spre poarta cimitirului. În spatele lui, boxele mai redau încă ecoul melodiei vesele, care se amesteca cu cântecul păsărilor.

Și poate că undeva, sus, cel plecat zâmbea, mulțumit că până și despărțirea lui a adus un strop de lumină într-o zi gri.