Am fost mereu convinsă că soacra mea e doar o pensionară bolnavă

Când am ajuns la secție, am fost nevoiți să așteptăm aproape o oră. Soțul meu, Mihai, plimba nervos telefonul dintr-o mână în alta, iar eu stăteam nemișcată, cu privirea pierdută. Nu-mi venea să cred că femeia care făcea cozonaci pentru copii și citea reviste de sănătate la lumina veiozei putea fi acuzată de așa ceva.

În cele din urmă, un ofițer ne-a chemat într-un birou mic, cu pereți albi și miros de cafea ieftină.
— Domnule și doamnă Ionescu, trebuie să vă spunem că doamna Ana este suspectată că a folosit o identitate falsă în ultimii douăzeci de ani, a spus el calm, deschizând un dosar plin cu acte.

Soțul meu a izbucnit:
— Glumiți, nu? Mama mea n-a făcut rău nici unei muște!
— Nu glumesc, domnule. Avem dovezi că a fost implicată într-un caz nerezolvat de acum mulți ani, continuă ofițerul.

Am simțit cum inima mi se oprește. În fața noastră erau fotografii vechi, alb-negru, cu o femeie tânără care semăna izbitor cu soacra mea, dar avea alt nume: Elena Pop.

— A dispărut în ’89, imediat după Revoluție. Se presupunea că a fugit din țară, dar se pare că și-a schimbat identitatea și a trăit liniștită sub alt nume, spuse polițistul privind direct spre noi.

Mihai s-a prăbușit pe scaun.
— Nu… nu e posibil… mama nu ar fi putut face așa ceva.

Ofițerul a oftat.
— Știu că e greu de crezut, dar avem martori, amprente și documente. Doamna Ana, adică Elena Pop, este acuzată de implicare într-un accident mortal și de distrugerea intenționată a unor documente oficiale.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Mă agățam de marginea mesei, căutând aer. În minte îmi tot reveneau zâmbetele ei blânde, poveștile cu îngeri și biscuiții făcuți special pentru nepoți.

— Dar de ce? — am întrebat abia șoptit. — De ce ar fi făcut așa ceva?

Ofițerul a ridicat din umeri.
— Uneori oamenii duc poveri pe care nu le arată nimănui. Poate a fost o greșeală, poate a încercat doar să supraviețuiască.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am mers acasă și am început să răscolim prin toate lucrurile ei. Într-o cutie veche de pantofi, ascunsă sub un sertar, am găsit un teanc de fotografii îngălbenite și câteva scrisori legate cu o panglică roșie.

Pe una dintre scrisori scria: „Pentru Mihai, când nu voi mai fi.”

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut hârtia. Înăuntru era o scrisoare lungă, scrisă cu litere tremurate. Soacra mea mărturisea că în tinerețe lucrase la un depozit unde, din neatenție, provocase un incendiu. Un om murise, iar ea, înspăimântată, fugise din oraș și își schimbase numele cu ajutorul unui prieten.

„Am vrut doar să trăiesc o viață normală, să iubesc, să fiu mamă și bunică. N-am putut trăi cu vina, dar nici cu pedeapsa. Iartă-mă, fiule…”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori, cu lacrimile curgând necontrolat.

Când am dus scrisoarea la poliție, ne-au spus că, probabil, dosarul se va închide, pentru că faptele erau prea vechi. Dar soacra mea a rămas în detenție, în așteptarea deciziei.

Într-o zi, am primit un telefon: inima ei cedase în timpul anchetei.

Mihai a rămas țintuit în pat săptămâni întregi. Eu m-am ocupat de înmormântare și am păstrat scrisoarea, promițându-mi că o voi arăta copiilor atunci când vor fi mari, ca să înțeleagă un lucru: nimeni nu e doar bun sau rău, ci doar un om care poartă propriile greșeli și alegeri.

De atunci, când privesc fotografiile de familie, văd în zâmbetul ei nu doar blândețea, ci și durerea unei vieți trăite cu frică. Și în fiecare seară, când pun capul pe pernă, îmi amintesc de cuvintele ei:
„Să nu judeci niciodată un om până nu știi ce povară duce în suflet.”