– Nu-i primești pe părinții mei? Atunci divorț!

Darina s-a uitat mirată la Nicu. El și-a dat ochii peste cap, dar nu a spus nimic. A mers spre ușă și, înainte să o deschidă, a aruncat o privire pe vizor.

— Părinții mei, a mormăit el. Au venit „în vizită”.

Cuvântul „vizită” părea scos din context. Nu aveau nimic planificat, nu fusese niciun telefon, nicio atenționare. Darina a rămas pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, gândindu-se la micul lor ritual de sâmbătă: cafeaua aromată, muzica ușoară și planurile pentru restul zilei. Ritual care acum dispăruse sub presiunea soneriei insistente.

Când ușa s-a deschis, în hol a pătruns un val de aer rece și, odată cu el, vocile puternice ale părinților lui Nicu.

— Vai, ce frumos ați renovat! — a exclamat Nadia, intrând fără să-și scoată paltonul. — Aici, în sufragerie, o să punem un dulap mare, să avem unde ține lucrurile noastre.

Darina a clipit de câteva ori, neînțelegând. „Lucrurile noastre?” A privit spre Nicu, care părea stânjenit, dar nu spunea nimic. Alexandru Petru a intrat direct în bucătărie și a început să inspecteze sertarele, ca un inspector de șantier.

— Aici ar trebui schimbat sistemul de scurgere, i-a spus el lui Nicu, fără să o privească pe Darina. — Îți arăt eu cum se face.

Pe măsură ce minutele treceau, Darina simțea cum tensiunea îi urcă în umeri. Părinții nu păreau interesați de reguli sau limite. Erau la ei „acasă”, deși era limpede că acel loc fusese construit cu sacrificiul și banii ei.

A doua vizită a venit peste doar două săptămâni. A treia, la fel. De fiecare dată, pătrundeau în apartament ca și cum li s-ar fi cuvenit. Îi mutau obiectele, îi criticau alegerile, îi sugerau schimbări.

Într-o duminică, Darina i-a spus lui Nicu:

— Eu nu pot trăi așa. Îmi iubesc liniștea. Nu vreau ca apartamentul meu să devină loc de plimbare liberă pentru oricine.

Nicu a tăcut câteva secunde, apoi a răspuns, cu o voce rece:

— Sunt părinții mei. Au dreptul să vină când vor. Dacă nu-i primești, nu are rost să continuăm.

Cuvintele lui au fost ca un cuțit. În acel moment, Darina și-a dat seama că echilibrul, respectul și promisiunile lor de la început dispăruseră. Încet, dar sigur, locul în care visa să trăiască fericită devenise un câmp de luptă invizibil.

Nu a ridicat tonul, nu a plâns. L-a privit drept în ochi și a spus, simplu:

— Atunci divorț.

Privirea lui Nicu s-a schimbat. Poate se așteptase la o ceartă lungă, la implorări sau reproșuri. Dar liniștea Darinei îl dezarma. În acea tăcere, ea își regăsise puterea.

Părinții lui au aflat vestea la scurt timp. Nadia a încercat să o sune, dar Darina nu a mai răspuns. În schimb, și-a sunat avocatul și a pus în mișcare actele de divorț.

La câteva luni după aceea, într-o dimineață de primăvară, Darina și-a făcut din nou cafeaua, în bucătăria ei luminoasă. Ferestrele erau deschise, iar de afară venea mirosul teilor înfloriți. Era singură, dar nu se simțea deloc singură.

În România, există o vorbă veche: „Casa este acolo unde sufletul se odihnește.” Pentru Darina, acel loc nu mai era despre compromisuri dureroase, ci despre libertate, pace și bucuria de a-și aparține doar sieși.

Iar acum, în sfârșit, casa ei îi aparținea în întregime. Nu doar cu acte, ci cu liniștea inimii.