„Se crede doctoriță!”

De atunci, privirile tuturor s-au schimbat. Niciuna dintre asistente nu mai râdea când o vedea pe Claudia măturând holurile sau ștergând mesele. În ochii lor apărea acum o urmă de rușine, amestecată cu admirație.

Zilele treceau, iar vestea despre fapta ei se răspândea prin tot spitalul. Chiar și pacienții o priveau altfel. „Asta e fata care a salvat o viață”, șopteau printre ei. Dar Claudia nu se schimbase deloc. Își purta uniforma veche la fel ca înainte, cu același zâmbet blând și aceleași mâini obosite. Doar în sufletul ei se aprinsese din nou o scânteie pe care crezuse că o pierduse pentru totdeauna.

Într-o dimineață, când își termina tura, a fost chemată în biroul directorului. Inima i-a bătut tare, crezând că poate făcuse ceva greșit. Dar înăuntru o aștepta directorul spitalului împreună cu doi medici importanți.

— Claudia, ți-ai dorit vreodată să te întorci la facultate? a întrebat directorul, privindu-o peste ochelari.

Tânăra a rămas fără cuvinte. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-aș dori… dar nu-mi mai permit, domnule director. După ce mama s-a stins, am rămas doar eu. Trebuie să plătesc chiria, mâncarea, totul…

Directorul a zâmbit și i-a întins o foaie. Era o bursă completă, oferită de spital pentru continuarea studiilor medicale.
— Ai salvat o viață. Cred că meriți o șansă să salvezi și altele, a spus el simplu.

Claudia a izbucnit în plâns. Nu de tristețe, ci de ușurare. Toate nopțile în care adormea epuizată, toate zilele în care se simțea invizibilă, toate momentele în care a înghițit rușinea — toate aveau acum un rost.

A urmat ani grei, plini de învățătură, lipsuri și sacrificii. Învăța noaptea, lucra în spital ziua, dar nu s-a plâns niciodată. Când a absolvit, tot spitalul a fost acolo să o aplaude. Asistentele care odinioară râdeau de ea au venit cu flori și lacrimi în ochi.

După câțiva ani, pe ușa biroului din secția de urgențe a spitalului scria: „Dr. Claudia Dobre – Medic primar neurologie”. Iar pe birou, într-o ramă simplă, se afla fotografia mamei ei.

Claudia zâmbea de fiecare dată când intra în cabinet. Știa că tot ce făcuse, fiecare pas, fiecare lacrimă, fusese pentru ea — pentru mama care o învățase să recunoască semnele unui om aflat în suferință și să nu întoarcă niciodată privirea.

Când o pacientă în vârstă a întrebat-o într-o zi cum de a ajuns doctor, Claudia i-a răspuns zâmbind:
— Cu o mătură în mână și un vis care n-a vrut să moară.

Și așa, femeia de serviciu care „se credea doctoriță” a ajuns, în cele din urmă, să fie cea mai respectată doctoriță din tot spitalul — dovadă vie că niciun vis nu e prea mare pentru un suflet care nu renunță.