„Doamne, Ioane, oprește-ți nevasta! A luat-o razna!”

Când soacra a intrat pe ușă, purta un zâmbet larg, dar rece. Avea în mână o pungă mare, din care se vedea colțul unei sticle de vin. Cristina a primit-o cu respect, așa cum se cade, și a poftit-o la masă. Ioan încerca să destindă atmosfera, dar ceva plutea în aer, greu de explicat.

— Ce casă frumoasă aveți… se vede că v-ați aranjat bine, a zis soacra, așezându-se.
— Da, am avut noroc cu mătușa Lenuța, a spus Cristina.

Soacra a tăcut. Și-a turnat vin, a ciocnit, dar privirea îi era rece ca gheața. Pe la jumătatea cinei, a scos din poșetă un teanc de hârtii.
— Știi, am fost la notar, a început ea, răsucind ochelarii între degete. Se pare că mătușa Lenuța avea niște datorii… și casa asta ar putea fi pusă sub sechestru.

Cristina a înghețat.
— Cum adică? Datorii? Nu scrie nicăieri așa ceva!
— Nu te enerva, draga mea, a zis femeia cu un ton aproape ironic. Eu doar încerc să vă ajut.

Ioan a simțit că ceva nu e în regulă. A doua zi a mers la notar și a verificat totul. Casa era curată, fără datorii, fără probleme. Atunci și-a dat seama că soacra mințise. Dar de ce?

Seara, Cristina l-a văzut pe Ioan tăcut, cu o privire pierdută.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama… vrea casa. Crede că, dacă pune presiune pe tine, o să cedezi.

Cristina a simțit cum i se strânge stomacul. Nu mai era vorba doar de o vizită sau de niște vorbe răutăcioase — era o luptă pentru liniștea lor.

În următoarele săptămâni, telefoanele, vizitele și discuțiile tensionate s-au înmulțit. Soacra aducea vecinele „să vadă casa”, iar cumnata făcea poze pe ascuns. Cristina a încercat să rămână calmă, dar în fiecare noapte adormea cu teamă.

Într-o zi, a găsit o hârtie sub ușă. Scrisă cu pixul: „Ai luat ce nu e al tău. Vei plăti.”
A tremurat toată.

Ioan a vrut să meargă la poliție, dar Cristina l-a oprit.
— Nu. O să le arăt că nu pot să mă dărâme.

A început să schimbe totul. A pus camere de supraveghere, a încuiat fiecare sertar, a vorbit cu un avocat. Apoi, a început să ignore complet apelurile și vizitele.

Câteva luni mai târziu, liniștea s-a întors. Femeia și fiica ei nu mai veneau, nu mai sunau. Dar într-o seară, Cristina a primit o scrisoare prin poștă. Era un act notarial: mătușa Lenuța lăsase casei și o mică avere, ascunsă într-un cont bancar, „pentru nepoata mea, cea cu inimă curată”.

Cristina a plâns. Nu de bucurie, ci de ușurare.

Când Ioan a venit acasă, i-a pus scrisoarea în mână și i-a spus:
— Uite, asta a fost tot ce voia Dumnezeu să ne arate: că răul nu biruie niciodată binele.

De atunci, n-au mai lăsat pe nimeni să le tulbure liniștea. Casa a rămas locul lor de suflet — nu pentru că era moștenită, ci pentru că acolo au învățat cea mai grea lecție: uneori, familia cea mai periculoasă e chiar cea din sângele tău.