Familia mea m-a alungat când au aflat că sunt însărcinată

Drumul spre satul copilăriei mele părea mai lung ca niciodată. Fiecare curbă aducea înapoi amintiri — unele dulci, altele amare. Ana stătea pe bancheta din spate, cu căștile în urechi, iar eu mă întrebam cum să-i explic ce fel de oameni erau bunicii ei.

Când am oprit în fața casei, am rămas câteva minute în mașină. Poarta era aceeași, ruginită, iar perdelele din geam parcă nu se mai mișcaseră de ani întregi. Am inspirat adânc și am coborât.

Fratele meu, Mihai, a ieșit în prag. Nu m-a îmbrățișat, dar ochii lui umezi spuneau destule.
„E sus, în cameră. Nu se mai ridică de câteva zile.”

Am urcat încet scările, iar fiecare pas părea să apese pe o rană veche. Mama era întinsă în pat, palidă, cu ochii închiși. M-am așezat lângă ea și, pentru o clipă, am uitat tot.

„Mamă…” am șoptit.

Ochii i s-au deschis, încet. S-a uitat la mine ca și cum n-ar fi crezut că sunt reală. Apoi, privirea i-a coborât spre Ana, care stătea în ușă, stingheră.

Lacrimile i-au curs fără cuvinte. „Ea e…?”
„Da”, am spus. „Fata mea. Ne-am întors.”

A întins o mână tremurândă și Ana s-a apropiat. Când i-a atins palma, mama a izbucnit în plâns. Ani întregi de tăcere, de vină și rușine s-au topit într-o clipă.

Am stat acolo, în tăcere, trei suflete care nu mai știau cum să fie împreună.

În zilele următoare, am rămas să am grijă de ea. Deși medicii nu ne dădeau speranțe, mama părea să învie cu fiecare zâmbet al Anei. Mă privea adesea și spunea: „Mi-am dorit să pot da timpul înapoi.”

Într-o seară, când o înveleam, mi-a prins mâna. „Nu te-am alungat pentru că nu te-am iubit. Am făcut-o pentru că mi-a fost frică. O prostie… cea mai mare prostie din viața mea.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Toată furia, toată durerea, s-au risipit. Nu mai eram fata respinsă, eram femeia care a învățat să ierte.

Câteva luni mai târziu, mama s-a stins liniștită, cu Ana lângă ea. Pe noptieră, am găsit o scrisoare. Era pentru mine.

„Alina, iartă-mă. Ai fost mereu mai puternică decât mine. Mulțumesc că te-ai întors. Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine și pe fata ta.”

Am plâns mult în ziua aceea. Dar nu de durere, ci de eliberare. În sfârșit, cercul se închisese.

După înmormântare, am rămas în curte, privind spre casă. Ana s-a apropiat și m-a întrebat:
„Mami, o să plecăm acum?”
Am zâmbit. „Nu, iubito. O să rămânem puțin. Aici e locul unde totul a început. Și unde am învățat că iertarea vindecă mai mult decât timpul.”

Vântul adia ușor printre prunii din grădină, iar pentru prima dată după mulți ani, casa nu mi s-a mai părut rece. Simțeam că, undeva, mama zâmbea.

Iar eu, fata alungată de altădată, eram în sfârșit acasă.