— Pot să beau o cafea cu dumneavoastră?

Victor s-a ridicat încet de la masă.

Ana a strâns mâinile la piept, pregătită pentru ce era mai rău.

Dar el nu a ridicat vocea.

Nu s-a încruntat.

S-a aplecat și a luat ghiozdănelul roz de pe podea, l-a scuturat ușor și l-a pus lângă scaunul Mariei.

— Nu e nicio problemă — a spus calm. — Poate să mai stea puțin.

Ana a clipit, neîncrezătoare.

— Domnule Popescu… eu… îmi cer mii de scuze. Nu trebuia…

— Știu — a întrerupt-o el. — Dar e doar o cafea.

Maria a zâmbit larg, ca și cum ar fi câștigat un premiu.

Victor i-a făcut semn Anei să se apropie.

— Luați loc.

— Nu, nu pot… eu sunt la serviciu.

— Și eu sunt acasă — a răspuns el simplu. — Iar micul dejun e prea mare pentru o singură persoană.

Ana s-a așezat timid pe marginea scaunului.

Nu mai stătuse niciodată la masa aceea.

Timp de ani, mâncase în picioare, pe apucate, cu grijă să nu deranjeze.

Maria vorbea fără oprire.

Despre școală.

Despre cum își dorește o bicicletă, dar mama strânge bani.

Despre cum uneori se prefac că nu le e foame, ca să le ajungă banii până la salariu.

Victor asculta.

Și fiecare cuvânt îi mai crăpa câte puțin armura.

— Cât plătești chiria? — a întrebat el, aparent întâmplător.

Ana a tresărit.

— Două mii de lei… pentru o garsonieră mică.

Victor a dat din cap.

— Greu.

Nu a mai spus nimic atunci.

Dar în acea zi, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată.

A mers pe jos până la biroul lui.

A scos dintr-un sertar o hârtie veche.

O hârtie cu datorie.

Un împrumut mic, din tinerețe.

Semnat de Elena.

Femeia care plecase fără să-i spună că e însărcinată.

Data se potrivea.

Vârsta Mariei se potrivea.

Ochii.

Curiozitatea.

Singurătatea.

Seara, a chemat-o pe Ana în birou.

— Trebuie să vorbim — i-a spus.

Ana a intrat tremurând.

— Nu vă dau afară — a zis el imediat. — Din contră.

I-a spus tot.

Despre Elena.

Despre greșelile lui.

Despre anii pierduți.

Ana a izbucnit în plâns.

Nu de frică.

De ușurare.

Testul a confirmat adevărul.

Maria era fiica lui.

În lunile care au urmat, vila rece s-a schimbat.

Au apărut desene pe frigider.

Jucării prin living.

Râsete dimineața.

Victor a învățat să facă clătite arse.

Să ducă copilul la școală.

Să asculte.

Ana nu a mai fost „femeia de serviciu”.

A devenit familie.

Iar Victor Popescu, magnatul temut, a înțeles într-un final un lucru simplu:

Nu averea îl făcuse singur.

Ci lipsa curajului de a iubi.

Într-o dimineață obișnuită, Maria l-a privit peste ceașca de cafea.

— Vezi? — i-a spus. — Nimeni n-ar trebui să bea cafeaua singur.

Și de data asta, Victor a zâmbit fără să doară.