„Pot să cânt pentru o farfurie cu mâncare?”

Era o femeie în vârstă, îmbrăcată elegant, cu o broșă de aur prinsă la guler. Își duse mâna la inimă și, cu o voce tremurată, spuse:
„Așa ceva… n-am mai auzit niciodată.”

În sală se făcu o liniște grea, dar caldă. Oamenii păreau rușinați de tăcerea lor de dinainte, de privirile reci și râsetele stinse. Pianul încă vibra ușor, ca și cum și el simțise durerea fetei.

Domnul Carter se apropie de Amalia, încet, cu o privire blândă.
„Cum te cheamă, fetițo?”
„Amalia…” șopti ea.
„Și cine te-a învățat să cânți așa?”
„Mama. Ea îmi cânta când eram mică. Eu o ascultam și… apoi am început să cânt și eu, doar din amintire.”

Un murmur trecu prin sală. Unii își ștergeau ochii. Un bărbat în costum scump își scoase portofelul, dar domnul Carter ridică mâna.
„Nu bani. Nu acum. Să-i oferim ceva mai bun.”

Se întoarse spre Amalia.
„Ți-ar plăcea să mergi la o școală de muzică?”

Amalia îl privi fără să înțeleagă. Ochii i se umpluseră de lacrimi.
„Eu… eu n-am unde să stau…”
„De azi, o să ai.”

Cuvintele lui căzură peste sală ca o promisiune. Cineva aplaudă. Apoi altcineva. Și, în câteva clipe, toți se ridicară în picioare.

Aplauzele răsunau printre candelabre, vibrând în marmură. Iar Amalia, pentru prima dată după mult timp, simțea că aparține undeva.

După ce aplauzele se stinseră, domnul Carter o conduse spre bufet. I se aduse o farfurie plină — nu una, ci trei. Amalia mâncă încet, aproape temătoare, de parcă i-ar fi fost frică să nu se termine visul.

Când termină, domnul Carter îi spuse:
„Mâine mergem împreună la conservatorul din București. O să te asculte acolo. Eu o să am grijă de tine.”

Amalia nu știa ce să spună. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar zâmbea.
„Mulțumesc… domnule.”

În seara aceea, pentru prima dată după un an de frig și foame, dormi într-un pat adevărat, cu o pătură moale și o pernă mirosind a curat. Ținea lângă ea fotografia mamei și creionul mic, așa cum făcuse mereu.

Și, în vis, auzea pianul. Doar că de data asta, nu mai era singură. Mama îi zâmbea. Sala strălucea. Iar fiecare notă era o promisiune că viața poate începe din nou, chiar și atunci când totul pare pierdut.

Peste ani, numele Amaliei Grin avea să apară pe afișe mari, în săli pline. Dar pentru ea, cea mai mare victorie rămânea aceea dintr-o seară de iarnă, când o farfurie cu mâncare i-a adus înapoi demnitatea, speranța și muzica.