— Doamnă, ce facem? Lăsați ouăle sau pâinea?

Tanti Mariana stătea la coadă, sprijinită în coșul metalic care scârțâia la fiecare mișcare.
Avea în el doar o pâine și un carton de ouă. Atât.
Restul era liniștea unei bătrâne care învățase de mult să nu mai ceară nimic de la viață.

Din spate, oamenii oftau, nerăbdători.
În față, casa de marcat suna sec, cu bip-uri reci.
Iar ea… se uita lung la cele două produse și făcea calcule în gând.

Pâinea îi trebuia — ca să aibă cu ce-și unge zacusca făcută toamna trecută, din legumele primite de la o vecină.
Ouăle îi trebuiau și ele — ca să-i ajungă toată săptămâna, câte un ou pe zi, fiert, „ca să nu-mi scadă tensiunea”, cum îi spusese doctorul.

Dar banii… nu-i mai ajungeau.
Cu o zi înainte își cumpărase medicamentele pentru inimă și o pungă de orez, și acum trebuia să aleagă: pâine sau ouă.

Femeia de la casă o privea cu blândețe.
— Doamnă, ce facem? Lăsați ouăle sau pâinea?

Tanti Mariana a oftat.
A strâns mai tare eșarfa de la gât și a zâmbit amar.
— O să las ouăle, dragă… Zacusca o mănânc și goală, dar parcă tot e mai bună cu o bucată de pâine.

A scos câțiva lei împăturiți din batista de buzunar și i-a întins încet.
Mâinile îi tremurau.
În spatele ei, un bărbat tânăr a întors privirea. Lângă el, o femeie în palton elegant a tăcut brusc.

Tanti Mariana și-a luat pâinea, a pus-o cu grijă în sacoșa veche din pânză și s-a îndreptat încet spre ieșire.

La ușă, vântul rece de februarie i-a tăiat obrajii.
S-a oprit o clipă, și-a tras paltonul uzat mai bine pe umeri și s-a uitat la cer.
„Doamne, dă-mi sănătate… că de restul mă descurc eu”, a murmurat.

Dar abia făcuse câțiva pași afară, că a auzit o voce în spate:
— Doamnă, ați uitat ceva!

S-a întors mirată.
Era tânărul din coadă. Ținea în mână cartonul de ouă.
— Nu, dragă, eu le-am lăsat… n-am avut destul.

El a zâmbit cald.
— Nu le-ați uitat, dar nici nu le-ați pierdut. Sunt pentru dumneavoastră. Le-am plătit eu.

Femeia a clipit de câteva ori, neînțelegând.
— Nu trebuia… nu vreau milă, mamă dragă.
— Nu e milă, doamnă… e recunoștință. Semănați cu bunica mea. Ea tot așa făcea — dădea altora din puținul ei și nu cerea nimic.
Dacă ar mai fi trăit, i-aș fi dus și ei ouăle astea. Azi vi le duc dumneavoastră.

Tanti Mariana a rămas fără cuvinte.
A strâns cartonul la piept, ca pe un dar scump.
Ochii i s-au umezit, dar a zâmbit frumos, așa cum zâmbesc oamenii care au uitat de mult cum e să primești.

— Dumnezeu să-ți dea sănătate, băiete… Ți-aș da ceva în schimb, dar n-am ce.
El a dat din cap.
— Mi-ați dat deja. Mi-ați adus aminte ce înseamnă omenie.

Seara, în bucătăria mică, tanti Mariana a pus ouăle într-un castron și le-a privit ca pe o minune.
A aprins o lumânare în fața icoanei și a zis încet, ca pentru ea:
„Mulțumesc, Doamne, că nu m-ai lăsat singură. Încă mai sunt oameni buni pe pământ.”

Apoi a fiert două ouă.
Unul l-a mâncat, cu o bucată de pâine caldă, în liniștea serii.
Celălalt l-a așezat cu grijă într-o farfurie mică, pe masă.

— Pe ăsta îl păstrez pentru mâine, a spus zâmbind. Să am pentru o nouă zi… și pentru o nouă speranță.

Apoi a stins lumina, s-a așezat pe scaunul de lângă sobă și a zâmbit cu ochii umezi.
Pentru prima oară după mult timp, nu se mai simțea singură.
Se simțea… binecuvântată.

Uneori, Dumnezeu trimite ajutorul prin oameni simpli, la casa de marcat, într-o coadă oarecare.
Și-ți amintește că nu e nevoie de mult ca să schimbi ziua cuiva.
Doar de o inimă bună.

Distribuie această poveste dacă și tu crezi că un gest mic poate schimba ziua cuiva.
Scrie în comentarii un „❤️” dacă și tu ai fi ajutat-o pe Tanti Mariana!