Fiul meu mi-a spus că nu sunt binevenit de Crăciun

În clipa în care am închis telefonul, am simțit o liniște ciudată. Nu era furie. Nici tristețe. Era ceva mai adânc, o răceală clară care vine doar atunci când ai înțeles, în sfârșit, că ai fost prost prea mult timp.

Am privit calendarul lipit de frigider. Ziua de salariu era mâine. Plata pentru casa lor, casa mea, ar fi trebuit să plece la ora opt dimineața. Am zâmbit amar. Nu mai pleca nicăieri.

M-am dus în garaj. Am ridicat o cutie veche, plină cu fotografii. Eu, Maria și Mihai, la prima lui bicicletă. Eu, cu mâinile pline de var, ținându-l în brațe, mândru de băiatul meu. Într-o poză, Maria râdea cu ochii mijiți, în halatul ei de lucru. O frumusețe simplă, curată. Nu femeia pe care Isabela o numise „norocoasă”. Era mai mult decât noroc. Era curaj, era muncă, era iubire.

Am simțit cum ochii mi se umezesc, dar nu am plâns. În schimb, am scos din buzunar un carnețel și am început să scriu. Nici nu știam ce, dar simțeam că trebuie să las totul acolo.

„Pentru casa din Strada Lalelelor: ratele se suspendă. Banii merg acolo unde e nevoie. Adevărata familie nu te alungă de Crăciun.”

Am închis carnețelul și am pornit camioneta. M-am oprit în fața unui mic centru de copii abandonați, un loc pe care Maria îl vizita în fiecare an. Acolo ducea haine, dulciuri și jucării cumpărate din banii noștri puțini.

Am intrat și am vorbit cu directoarea, o femeie blândă, trecută de cincizeci de ani. I-am spus simplu: „Doamnă, vreau să plătesc câteva luni de cheltuieli pentru copiii ăștia. În memoria soției mele.”

Ea a tăcut, apoi a zâmbit. „E cel mai frumos dar de Crăciun pe care l-am primit vreodată.”

Am ieșit afară și am inspirat adânc. Aerul mirosea a fum de lemne și a plăcinte. Mă simțeam mai ușor. Ca și cum, după atâția ani, făcusem ceva ce trebuia.

Seara, când fulgii au început să cadă, am primit un mesaj de la Mihai. „Tată, am aflat ce ai făcut. N-ar fi trebuit să anulezi plata. O să vorbesc cu Isabela.”

Am privit ecranul și am șters mesajul. Nu mai era nimic de spus. Unele lecții nu se țin cu vorbe, ci cu fapte.

Crăciunul a venit liniștit. Am gătit un curcan mic, doar pentru mine, și am turnat un pahar de vin. Am pus pe masă o fotografie cu Maria. „Pentru tine, dragă mea”, am spus încet.

În timp ce fulgii se adunau la geam, am simțit o pace cum nu mai trăisem de mult. În sfârșit, nu mai plăteam rate pentru indiferență.

Plăteam pentru iubire.

Și, pentru prima dată după ani întregi, Crăciunul chiar a avut gustul de acasă.