Noua secretară a încremenit când și-a văzut poza din copilărie în biroul șefului ei

— De unde aveți fotografia asta? șopti Sofia, abia auzit.

Radu inspiră adânc, ca și cum cineva i-ar fi strâns pieptul.
Se ridică în picioare, luă rama și o ținu o clipă în mâini, ca pe ceva sfânt.
Apoi se întoarse spre ea.

— Nu e locul potrivit… dar cred că nu mai pot evita momentul, rosti el, cu vocea scăzută.
— Fotografia asta e singurul lucru care mi-a rămas de la fiica mea.

Sofia simți cum i se înmoaie genunchii.
Un fior rece îi urcă pe șira spinării.

— Fiica dumneavoastră? Dar…

Radu se așeză din nou, sprijinindu-se de marginea biroului ca un om mult mai bătrân decât părea.

— Acum 20 de ani, soția și fiica mea au dispărut după un conflict urât din familie. Totul a fost… un haos. Eu eram mereu la birou, mereu cu procese, mereu cu bani de câștigat. Și, fără să-mi dau seama, mi-am pierdut familia.

Sofia îl privea ca în transă.
Inima îi bătea atât de tare încât îi auzea pulsul în urechi.
O parte din ea voia să fugă, cealaltă voia să afle tot.

— Am căutat-o pe fetița mea peste tot, continuă Radu.
— Am angajat detectivi, am mers în spitale, la centrele de plasament, peste tot unde era posibil… dar nu am mai găsit nimic. Doar fotografia asta, uitată într-un sertar. Atât.

Sofia simți cum i se strânge stomacul.
Avea impresia că pământul se învârte sub ea.

— Domnule Stoica… fotografia asta… este exact poza mea din copilărie.

Radu se înțepeni.
Ca și cum cineva l-ar fi lovit în piept.

— Nu… asta nu… nu se poate…

Sofia își scoase telefonul cu mâinile tremurânde și deschise o poză pe care i-o făcuse mama, înainte ca boala să o doboare.
Era poza cu rochia albă și floarea-soarelui.
Identică.

Radu duse mâna la gură.
Ochii i se umeziră.

— Cum… cum te cheamă pe mama ta? întrebă el, cu vocea sfâșiată.

— Ana. Ana Munteanu. Dar nu mi-a spus niciodată nimic despre…

Sofia se opri brusc.
Un gând i se aprinse ca un bec în minte.
Mama îi spusese mereu că tatăl ei le-a părăsit. Că nu a vrut să știe de ele.
Dar dacă… nu fusese chiar așa?

Radu își trecu mâna prin păr, pierdut.

— Ana… Da… Da, așa o chema… Înainte să plece.

Tăcerea se așternu între ei.
O tăcere grea, plină de ani pierduți.

Sofia simțea cum tot ce crezuse până atunci se răstoarnă.
Își vedea copilăria, lipsurile, serile în care au numărat ultimii lei pentru medicamente…
Și în fața ei stătea un bărbat cu un costum care costa cât salariul ei pe jumătate de an.
Un bărbat care, poate, era tatăl ei.

— De ce ar fi plecat? izbucni ea, cu o sinceritate tăioasă.
— De ce nu ne-ați cautat mai devreme?

Radu nu se supără.
Nu ripostă.
În schimb, își plecă privirea ca un om vinovat.

— Pentru că am fost un prost. Pentru că am lăsat mândria și munca să-mi înghită viața. Pentru că atunci când Ana a plecat, am crezut că o face doar ca să mă pedepsească. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte că ar lua și copilul. Că… te-ar lua.

Sofia își șterse o lacrimă încăpățânată.

— Dar acum…? întrebă ea.
— Acum ce vreți de la mine?

Radu ridică ochii.
Aveau aceeași nuanță de gri ca ai ei.
Același fel de tristețe.

— Adevărul, spuse el simplu.
— Adevărul și o șansă. Nu cer nimic altceva. Dacă ești cu adevărat fiica mea… vreau doar să repar cât mai pot. Atât.

Sofia își strânse degetele unele în altele, încercând să-și stăpânească tremurul.

— Și dacă nu vreau? șopti ea.

Radu închise ochii o clipă.
— Atunci o să accept. Dar ușa mea rămâne deschisă. Pentru totdeauna.

Sofia se ridică încet, simțind cum aerul din încăpere devine mai ușor.
Privi din nou fotografia.
Pe fetița cu rochia albă.
Pe floarea-soarelui.

Un trecut pe care nu-l cunoștea, dar care o urmărise toată viața.

Se întoarse spre bărbatul din fața ei.

— Domnule Stoica… nu știu ce sunt pentru dumneavoastră. Dar știu că vreau să aflu.

Ochii lui se luminara pentru prima dată.

— Atunci începem de aici, Sofia, spuse el. De azi.

Și în acel birou elegant, într-o dimineață obișnuită de luni, două vieți frânte se atingeau pentru prima dată, pregătite — cu teamă, dar și cu speranță — să se repare una pe cealaltă.