Soțul meu a încercat să-mi ia tot ce aveam

Pe foaia aceea era o copie după niște extrase de cont.

Nu erau orice extrase.

Erau din contul lui Andrei, unul despre care eu nici nu știam că există.

Judecătorul și-a pus ochelarii mai bine și a început să citească în liniște. În sală s-a făcut o tăcere apăsătoare. Puteai să auzi cum respiră oamenii.

Matei stătea drept, cu mâinile strânse la piept.

Eu tremuram.

Andrei nu mai zâmbea. Îi dispăruse toată siguranța aia de mai devreme.

„De unde ai aceste documente?” a întrebat judecătorul, ridicând privirea.

Matei a înghițit în sec și a spus:

„Le-am găsit când tata m-a lăsat singur acasă cu el. Se certa la telefon și a plecat nervos, uitând laptopul deschis. Am văzut tot.”

Un murmur și mai puternic s-a ridicat în sală.

Judecătorul a continuat să citească.

Transferuri mari de bani. Sume de zeci și sute de mii de lei. Nu către bancă, nu către creditori… ci către o femeie. Aceeași femeie cu care Andrei se mutase.

Și nu doar atât.

Mai erau și împrumuturi făcute în numele firmei lui, bani retrași și mutați pe ascuns.

„Domnule Andrei Popescu,” a spus judecătorul cu o voce gravă, „se pare că datoria pe care soția dumneavoastră a plătit-o nu a fost singura.”

Andrei a început să bâlbâie ceva, dar avocatul lui l-a tras de mânecă.

Prea târziu.

Judecătorul a cerut imediat o pauză și verificarea documentelor.

În timpul pauzei, Andrei nu s-a uitat o clipă la mine. Se plimba agitat, șoptind nervos la telefon.

Eu stăteam pe bancă, cu Matei lângă mine.

L-am luat de mână.

„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat încet.

„Mi-a fost frică… dar când am văzut că vrea să ne ia tot, n-am mai putut să tac,” a spus el.

Mi-au dat lacrimile.

Nu de tristețe.

De mândrie.

După pauză, judecătorul s-a întors mult mai serios.

„Instanța a analizat documentele. Domnul Andrei Popescu a ascuns venituri, a transferat bunuri și a acționat cu rea-credință.”

Andrei a încercat să protesteze.

„Liniște!” a bătut judecătorul cu ciocanul.

Apoi a continuat:

„Cererea de a obține bunurile comune este respinsă. Casa rămâne doamnei. Mașina — la fel. Bijuteriile sunt bunuri personale.”

Am simțit cum mi se taie respirația.

Dar nu se terminase.

„În ceea ce privește minorul Matei, instanța consideră că stabilitatea și interesul copilului sunt clar alături de mamă. Custodia va fi acordată exclusiv acesteia.”

Andrei s-a lăsat pe scaun.

Era terminat.

Tot ce crezuse că va câștiga… pierduse.

Când am ieșit din sală, soarele bătea puternic.

Am inspirat adânc, ca și cum pentru prima dată după mult timp puteam respira cu adevărat.

Matei m-a strâns de mână.

„Ți-am zis că nu-l las,” a spus el, zâmbind.

M-am aplecat și l-am îmbrățișat strâns.

Nu mai aveam tot ce pierdusem.

Dar aveam ce conta cu adevărat.

Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam frică.

Ci liniște.