Chiar în mijlocul nunții, microfonul a rămas deschis… și l-am auzit pe soțul meu spunând

Florin râse scurt, ducând paharul la buze. Pe chipul lui se citea o oboseală ascunsă, dar și o doză de aroganță care nu-i scăpă lui Andrei.

— Reușit? — spuse Florin cu o grimasă. — Dacă știi cât m-a costat toată treaba asta… și nervii, și banii.

Radu râse și-l bătu pe umăr. — Hai, mă, lasă, ești căsătorit cu o fată bună, gospodină, din familie serioasă. Ce mai vrei?

Florin se apropie de el și, fără să știe că microfonul de pe reverul hainei era încă pornit, șopti:
— Bună, da… dar nu mai pot cu ea. Nu suport nici măcar s-o sărut, s-a făcut prea grasă… și mă enervează cu totul.

Cuvintele lui se auziră limpede în tot salonul.

Un zumzet ciudat străbătu încăperea. Muzica se oprise pentru scurt timp, iar invitații se priviră între ei, neînțelegând. Apoi, liniștea se făcu deplină.

Maria rămase nemișcată, cu zâmbetul înghețat pe buze. Se uită în jur, sperând că a auzit greșit, dar chipurile stânjenite ale celor din jur i-au confirmat adevărul. Mama ei, Carmen, își duse mâna la gură. Unchiul Ion dădu din cap cu dezamăgire.

Totul se prăbușea.

Maria se ridică încet, simțind cum i se taie picioarele. Fiecare privire din sală era îndreptată spre ea. Se uită la masa mirilor — golită, rece, cu lumânările pâlpâind a rușine.

Nu a spus nimic. Doar și-a desprins voalul, lăsându-l să cadă pe scaun.

Apoi, în tăcere, a pornit spre ieșire.

Florin, neatent, râdea în continuare la bar, până când Radu i-a făcut semn panicat să tacă. Când și-a dat seama ce se întâmplase, a văzut doar ușa trântindu-se și pe Maria ieșind grăbită în noapte.

A încercat s-o ajungă din urmă, dar ea deja urca într-un taxi. Mireasa pleca din propria nuntă.

În taxi, Maria plângea, dar printre lacrimi simțea și o eliberare. Trei ani trăise cu impresia că iubirea adevărată înseamnă sacrificiu și răbdare. În clipa aceea a înțeles: iubirea nu trebuie să doară.

A doua zi, toate rudele vorbeau despre „nunta anului”, dar pentru Maria era ziua în care se regăsise.

S-a mutat din oraș, a început să lucreze la o cofetărie mică și, cu timpul, a redescoperit bucuria lucrurilor simple: mirosul de vanilie, râsul sincer al oamenilor, și libertatea de a fi ea însăși.

Câțiva ani mai târziu, într-o dimineață de primăvară, în fața vitrinei pline cu prăjituri, a intrat un bărbat tânăr cu o floare în mână. Nu era bogat, nici perfect, dar avea în priviri blândețea pe care ea nu o mai întâlnise niciodată.

— Bună ziua, am auzit că faceți cele mai bune amandine din oraș, i-a spus el zâmbind.

Maria a zâmbit și ea, fără să-și dea seama că inima îi bătea altfel.

Poate că, uneori, e nevoie să-ți rupi aripile false ca să înveți să zbori din nou.

Și, de data asta, zborul era doar al ei.