Soția mea a strâns 7.000 de lei pentru concediul ei maternal

M-am uitat la ea fără să clipesc, cu un nod în gât, simțind cum îmi fug picioarele de sub mine. Luiza și-a frecat palmele, semn că era la capătul puterilor.

„Javi… am avut o problemă la un control. Un nodul. Medicul mi-a spus că trebuie urmărit și că e posibil să fie nevoie de o intervenție după ce nasc.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat cu un baros în piept.
„Și… de ce nu mi-ai spus? De ce ai dus totul singură?”

Luiza a ridicat din umeri, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Pentru că te știu. Te panichezi, faci scenarii, te consumi. Și aveai deja destule pe cap cu serviciul, cu casa… cu familia. Nu am vrut să-ți mai pun o piatră în spinare.”

M-am așezat în fața ei și i-am prins mâinile. Erau reci, tremurau.
„Iubire… eu trebuia să știu. Suntem o echipă.”

Dar adevărul e că în ultimele luni nu mă purtasem ca parte dintr-o echipă. Eram mai prezent în problemele altora decât în ale noastre.

Luiza a continuat, cu vocea tot mai stinsă:
„Banii ăia sunt și pentru investigații, și pentru eventuale tratamente. Nu știu ce va fi după naștere. Dar trebuie să fim pregătiți.”

Cuvintele ei au căzut greu între noi, ca niște pietre într-o apă adâncă.
Am simțit cum mă arde rușinea. Eu eram cel care o certase, o judecase, aproape o făcuse să se simtă egoistă… iar ea, între timp, încerca să se asigure că va rămâne sănătoasă pentru copilul nostru.

„Doamne, Luiza… îmi pare rău. Atât de rău…”
Mi-au dat lacrimile, fără să le pot opri.

Ea a dat din cap, încercând să zâmbească.
„Nu vreau să te simți vinovat. Doar… vreau să înțelegi de ce nu pot renunța la banii ăia.”

Am inspirat adânc, apoi am spus ceea ce ar fi trebuit să spun din prima:
„Nu vom da banii nimănui. Carolina e sora mea și o iubesc, dar noi trei – tu, eu și copilul nostru – suntem prioritatea mea. O voi ajuta altfel, dar nu cu banii ăia. Ei sunt pentru tine. Pentru noi.”

Luiza a închis ochii, ca și cum în sfârșit putea respira după luni de frică.
„Mulțumesc… nici nu știi câtă nevoie aveam să aud asta.”

M-am ridicat și am luat-o în brațe. Am simțit cât de mică era în brațele mele, câtă vulnerabilitate purta în ea, ascunsă sub zâmbetele pe care le vedeam zilnic. Și m-am jurat în gând că nu o voi mai lăsa niciodată să ducă o asemenea greutate singură.

După câteva minute, am șters ochii și am spus:
„Mâine vorbesc cu Carolina. O ajut cu ce pot. Dar nu o să te mai pun niciodată în situația asta. Și merg cu tine la medic. De acum înainte, mergem împreună.”

Luiza a râs ușor printre lacrimi.
„Așa te vreau.”

În seara aceea, am stat la masă fără să mai discutăm mult. Doar ne priveam din când în când, ca doi oameni care abia atunci înțelegeau cu adevărat ce înseamnă să fii familie.

**

A doua zi, când am sunat-o pe Carolina, vocea ei era frântă.
„Javi, dacă nu poți, înțeleg… nu vreau să vă pun în dificultate.”

Pentru prima dată, am vorbit ca un om care știe ce contează.
„Caro, te ajut, dar altfel. Vin la tine, vorbim, găsim soluții. Dar banii ăia sunt pentru sănătatea Luizei. Și nu negociez asta.”

S-a lăsat o liniște lungă. Apoi, Carolina a spus încet:
„Atunci fă ce crezi că trebuie. Și… să ai grijă de ea. E o fată bună.”

Am închis telefonul cu un oftat lung.
Poate pentru prima dată în viață, simțeam că sunt pe drumul cel bun. Nu cel ușor, nu cel confortabil – ci cel corect.

Și în seara aia, când am pus mâna pe burtica Luizei și am simțit mișcările copilului nostru, am știut un lucru:
familia nu înseamnă cine îți cere, ci cine trage alături de tine la greu.

Iar eu eram gata, în sfârșit, să fiu acel om.