„Opriți mașina! Soția dumneavoastră a stricat frânele!”

Roman a rămas nemișcat câteva clipe, cu mâinile pe volan și cu ochii pierduți. Simțea cum inima îi bate în tâmple, iar aerul părea prea dens ca să-l poată respira. Pavel stătea lângă el, neîndrăznind să spună nimic. Doar băiatul, cu ochii mari și obosiți, îl privea cu o teamă sinceră, de parcă și el ar fi avut ceva de pierdut.

Roman a ieșit din mașină, încet, fără să-și ia privirea de la casă. Clara era acolo, în halatul ei alb, perfect aranjată ca întotdeauna, cu o liniște care acum părea stranie. Când l-a văzut apropiindu-se, a zâmbit. Un zâmbet mecanic, rece, care nu mai semăna deloc cu al femeii pe care o iubise cândva.

— Ce s-a întâmplat, dragă? De ce te-ai întors? — a întrebat ea, cu o voce calmă.

Roman n-a răspuns. A trecut pe lângă ea și s-a dus direct spre garaj. Pavel mergea în urma lui, iar băiatul, curios, îi urmărea de la distanță. În aer plutea un miros ușor de benzină și metal cald. Roman s-a aplecat, a privit sub mașină, apoi s-a ridicat cu privirea întunecată. Totul era adevărat.

— Cine e copilul ăla? — a întrebat Clara, când i-a văzut ieșind. — Ce caută aici?

Roman s-a întors brusc spre ea:
— Tu să-mi spui ce ai căutat tu azi-noapte aici!

Pentru o clipă, chipul Clarei s-a schimbat. A fost doar o fracțiune de secundă, dar Roman a văzut totul — teama, surprinderea și apoi masca aceea de nepăsare.

— Nu știu despre ce vorbești, — a spus ea, prefăcându-se calmă. — Poate te-a mințit copilul.

Roman a făcut un pas spre ea:
— Pavel a verificat mașina. Frânele au fost sabotate. Clara, dacă te-ai gândit să scapi de mine, măcar spune-mi de ce.

Ea s-a retras un pas, ținând ceașca în mână. Mâinile îi tremurau ușor.
— Tu… tu n-ai înțeles nimic. Eu n-am vrut să te omor. Doar… voiam să te oprești.

— Să mă opresc de la ce?

Lacrimi i-au umplut ochii Clarei.
— De la toată viața asta. Banii, afacerile, oamenii care te sună la orice oră… Nu te mai vedeam. Nu mai erai al meu. Ai devenit un străin în propria casă.

Roman a simțit cum ceva se rupe în el. Ani întregi de muncă, de luptă, de dorință de a oferi totul, iar acum în fața lui stătea femeia pentru care făcuse toate astea — și care, din disperare, fusese gata să-l piardă pentru totdeauna.

Băiatul stătea la ușă, cu ochii mari, neștiind dacă să fugă sau să rămână. Roman s-a întors spre el și i-a făcut semn să se apropie.

— Cum te cheamă, măi băiete?

— Mihai, domnule.

— Mihai… dacă nu erai tu, acum aș fi fost mort.

A scos din buzunar un teanc de bani, dar băiatul a clătinat din cap.
— Nu vreau bani. Doar… dacă aveți ceva de mâncare.

Roman a rămas cu bancnotele în mână și a simțit cum îi înțeapă ochii. Apoi a spus, cu vocea tremurândă:
— Pavel, du-l în bucătărie. Să mănânce, să se spele, și… să-l ducă cineva la un doctor. De azi înainte, Mihai nu mai doarme pe stradă. Va locui aici.

Clara și-a dus mâna la gură, uluită.
— Ești nebun?

Roman a privit-o lung, apoi a spus încet:
— Poate că am fost. Dar copilul ăsta mi-a salvat viața. Iar tu… ai fost gata să mi-o iei.

S-a întors și a plecat în tăcere. Mihai l-a urmat, timid. În spatele lor, Clara a rămas pe trepte, ținând ceașca între palme, în timp ce în ochii ei se amestecau rușinea, regretul și o teamă nouă — teama de un om care, pentru prima dată, alesese liniștea în locul puterii.

Iar pentru Roman, ziua aceea a fost începutul unei alte vieți — una în care nu mai conta câți bani are, ci cine îi stă alături atunci când lumea i se clatină.