CUMNATUL MEU A ZIS CĂ STĂ O SĂPTĂMÂNĂ

…mamei lui.

Era ultima opțiune pe care o mai aveam. Dacă nici ea nu reușea să-l urnească, atunci nimic nu o putea face.

Am format numărul cu mâinile tremurând. Nu din frică, ci din nervi. Eram însărcinată în luna a șaptea, epuizată, și locuiam cu un parazit care îmi invadase intimitatea și liniștea.

„Bună ziua, doamnă Maria,” i-am spus cât de calm am putut. „Îmi cer scuze că vă deranjez, dar cred că trebuie să vorbim despre fiul dumneavoastră.”

După o pauză, a oftat. „Știu deja. Știu că încă e la voi. Mi-a spus că stă doar o săptămână.”

Am râs amar. „A trecut o jumătate de an. Și nu doar că nu contribuie cu nimic, dar ne și pune condiții. A zis că se mută în sufragerie, dar să avem grijă ca bebelușul să nu-l trezească noaptea!”

Tăcerea de la capătul celălalt al firului mi-a spus totul. Era jenată.

„Lasă-mă să vorbesc cu el,” a zis în cele din urmă, cu o voce rece. „Ajung mâine la voi.”

Am închis telefonul și am simțit pentru prima dată, după luni întregi, o urmă de speranță. Dar nu am zis nimic soțului meu. Știam că ar fi încercat să o împiedice să vină sau să îl apere, din nou.

A doua zi, la ora prânzului, doamna Maria a apărut la ușă. Elegantă, hotărâtă, cu privirea unei femei care nu acceptă prostii.

„Unde e lenea aia de fiu al meu?”, a întrebat sec, trecând pe lângă noi ca un tanc.

L-am găsit, evident, în sufragerie. Picioarele pe masă, mâncând pizza rece, televizorul urlând.

„Mihai!”, a spus mama lui cu un ton care ar fi făcut să tremure și armata. „Strânge-ți lucrurile. Acum.”

A râs. „Hai, mamă, nu începe și tu. Abia am terminat un sezon întreg de serial cu nepoata ta pe drum.”

„Tu nu mai ai niciun pic de rușine? Stai în casa fratelui tău de șase luni, nu aduci niciun ban în casă, iar femeia lui e gravidă și tu… te plângi că plânge un bebeluș?!”

Pentru prima dată în șase luni, Mihai a tăcut. A dat volumul mai încet. A coborât picioarele. Dar tot încerca să se eschiveze.

„Doar câteva zile în plus… nu e momentul bun pentru mutare…”

„Ai avut 180 de zile de ‘moment nepotrivit’, Mihai. Gata. Hai. Acum.”

Și l-a scos. Cu forța morală a unei mame care și-a pierdut răbdarea. Într-o oră, toate lucrurile lui erau în portbagajul mașinii, iar sufrageria noastră — liberă.

După ce au plecat, m-am trântit pe canapea. Soțul meu nu zicea nimic. Se uita la mine cu un amestec de rușine și ușurare.

„Îți mulțumesc că nu ai cedat,” mi-a spus în șoaptă.

„Nu am făcut-o pentru tine,” am răspuns. „Am făcut-o pentru mine. Și pentru copilul nostru.”

Pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită. Curată. A noastră.

Și știam, cu toată inima, că liniștea aceea merita orice luptă.