Milionarul se culca DOAR cu fete virgine, până când a întâlnit-o pe această fată de serviciu săracă

Am rămas încremenită câteva secunde, de parcă trupul și mintea nu-mi mai lucrau împreună. Genunchii mi-au cedat și am căzut pe podeaua rece, iar mâinile îmi tremurau atât de tare încât nici măcar nu puteam închide dosarul. Nu înțelegeam cum era posibil. Cine îl făcuse pe omul acela să știe de mine înainte ca eu să știu de el?

În secunda următoare, am simțit că se află în spatele meu. Nu l-am auzit venind, dar prezența lui parcă umpluse încăperea, făcând aerul greu, ca o ceață groasă.

— Ți-am spus să nu cobori aici — vocea lui era joasă, dar nu mai părea furioasă. Mai degrabă obosită. Rezemată. Ca a unui om gata să renunțe la un secret prea greu.

M-am întors încet, cu ochii în lacrimi.

— Spune-mi adevărul, domnule… de ce am poza asta aici? Cine a făcut-o? Cine ți-a dat-o?

A închis ușa în spatele lui și s-a așezat pe un scaun, trăgând aer pe nas, parcă pregătindu-se pentru o spovedanie. Era prima dată când nu mai părea puternic, ci înfrânt.

— Ana… pe tine te știu de mult — a spus, folosindu-mi pentru prima dată prenumele. — Numele tău era pe o listă. O listă pe care n-am ales-o eu.

Mi-a fost brusc frig, ca și cum cineva ar fi turnat apă cu gheață pe mine.

— Despre ce listă vorbești?

— Există oameni puternici, mai puternici decât crezi că pot exista. Oameni care decid destine înainte ca noi să avem dreptul să alegem. Eu… am fost doar o rotiță. Am urmat niște ordine, până într-o zi.

— Și fetele? De ce toate erau virgine? Ce li-ai făcut? — aproape am urlat, neștiind dacă eram mai speriată sau mai furioasă.

S-a ridicat în picioare și s-a apropiat. A întins mâna, încet, ca și cum i-ar fi fost teamă că îl voi respinge.

— Nu le-am atins niciodată. Pozele, dosarele, întâlnirile… totul era doar o testare, o selecție. Eu eram doar cel care confirma informațiile și trimitea mai departe. Nu eu le-am luat viețile, Ana. Eu doar am fost martor.

Simțeam că nu pot respira. Adevărul suna mai rău decât orice scenariu inventat.

— Și eu? Ce voiau de la mine?

A privit în jos, incapabil să mă privească în ochi.

— Tu erai considerată… cea mai importantă. Nu știu de ce, dar numele tău era scris diferit. Cu roșu. Și lângă scria “rezervată”.

M-am dat înapoi un pas, apoi încă unul. Simțeam că mi se scufundă podeaua sub picioare.

— Eu plec. Acum. Nu mai stau nici o secundă în casa asta.

— Ana, ascultă-mă! Dacă pleci fără să știi totul, o să fii în pericol și mai mare! Eu încerc să te protejez!

Cuvântul “protejez” mi-a aprins sângele. Nu puteam avea încredere în cineva care mă mințise de la început. M-am ridicat, am deschis ușa și am alergat afară, direct pe drum, fără să iau nimic, nici măcar telefonul.

Nici nu știu cum am ajuns la gară. Am urcat în primul tren, fără să contez unde merge. Am plătit biletul cu ultimii 40 de lei pe care îi aveam în buzunar și m-am așezat lângă geam, tremurând. Lacrimile curgeau continuu, dar în interiorul meu începea să se aprindă ceva ce nu simțisem niciodată: hotărârea.

Dacă cineva mă voia pe o listă, atunci aveau să mă găsească doar dacă mă lăsam găsită.

De acum înainte, nimeni nu mai lua decizii în locul meu.

Am coborât în primul oraș mare. Am căutat un job, o chirie mică, un loc unde să încep de la zero. Am muncit orice: curățenie, bucătărie, îngrijire bătrâni, spălat vase, chiar și nopți întregi într-un depozit rece. Mi-am pus bănuț lângă bănuț, iar după câteva luni strânseseră vreo 2.700 lei. Nu era mult, dar era al meu, câștigat cinstit, fără datorii, fără secrete, fără uși încuiate.

Într-o seară, într-un parc liniștit, am privit către cer și am făcut o promisiune:

„Nu contează cine mă voia, cine m-a urmărit sau cine credea că îmi croiește destinul. Eu sunt Ana. Eu aleg. Eu decid. Și voi rămâne liberă.”

Pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică.