CLIENTĂ PRETENȚIOASĂ CARE ȘI-A BĂTUT JOC DE MINE ȘI S-A DOVEDIT A FI LOGODNICA TATĂLUI MEU

„Oh, dar ce surpriză! Nu m-ați recunoscut fără șorț?”, am spus cu voce caldă, dar cu o ironie tăioasă care i-a înghețat zâmbetul pe buze.

Pentru o clipă, în restaurant s-a făcut liniște. Părea că toată lumea simțea tensiunea care pulsa în aer ca un fir întins până la limită. Tatăl meu se uita de la mine la ea, confuz și totodată uimit, iar ea… ei bine, ea ar fi vrut să se facă una cu podeaua.

Și totuși, nu m-am oprit.

„Ați spus ceva despre concedieri?”, am continuat, întorcându-mă spre colegii mei de muncă, care priveau scena ca pe o piesă de teatru. „Pentru că mă gândeam că poate începem cu o lecție de bun-simț înainte de reorganizarea personalului.”

Femeia s-a înroșit până la urechi. Încerca să spună ceva, dar cuvintele îi rămâneau blocate în gât. Tatăl meu a făcut un pas spre ea, dar eu am ridicat o mână calmă.

„Nu te deranja, tată. Nu e nevoie să o aperi. E perfect capabilă să se apere singură. Sau cel puțin așa părea acum două minute, când încerca să mă umilească în fața clienților.”

El nu spunea nimic. Doar respira adânc, conștient că în acea clipă, orice ar fi rostit putea fi o greșeală ireparabilă.

Ea s-a așezat la masă, fără să spună un cuvânt, căutând în geantă telefonul – poate ca să-și regândească întreaga viață. Sau poate doar să evadeze. Însă eu nu eram gata să o las să plece așa.

„Domnișoară… sau doamnă, nici nu știu cum ar trebui să vă spun, de fapt. Dacă vreți să fiți parte din viața tatălui meu, poate ar fi o idee să începeți prin a vă comporta decent cu fiica lui. Sau măcar să nu o amenințați cu concedierea înainte să știți cine este.”

Ea a ridicat privirea spre mine cu o expresie vinovată. Din femeia pretențioasă și arogantă de la început nu mai rămăsese nimic. Doar o mască de rușine și stânjeneală.

Tatăl meu și-a dus mâna la frunte, jenat. „Alice… îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme despre relația noastră. Am vrut să aștept momentul potrivit.”

„Ești sigur că voiai să-mi spui?”, l-am întrebat fără răutate, dar cu un amestec de durere sinceră. „Pentru că, sincer, dacă nu intram astăzi în tură, poate nu aș fi aflat niciodată. Și poate v-ați fi căsătorit, iar eu aș fi fost obligată să-i spun mamei ‘mamă vitregă’ unei femei care m-a tratat ca pe o servitoare.”

Femeia s-a ridicat, dar nu ca să plece. S-a apropiat de mine și, cu o voce joasă, a spus:

„Nu știam cine ești. Și n-am niciun drept să mă scuz, dar… îmi pare rău. A fost o greșeală urâtă și îți cer iertare.”

Am simțit că inima mi se mai domolește puțin. Nu era vorba doar despre ce spusese. Ci despre cum o spusese. A fost sinceră. Slabă, rușinată, dar sinceră.

Am privit-o o clipă în tăcere, apoi am făcut un pas în spate.

„Scuzele se acceptă. Dar data viitoare când vii aici, aș prefera să fii clientă, nu regină. Și să lași aroganța la ușă.”

Ea a dat din cap, iar tatăl meu mi-a zâmbit stânjenit. „Ești fiica mea. Ai inima mamei tale și curajul meu.”

Am zâmbit și eu. Pentru că, în sfârșit, nu mai eram doar fata de la ospătărie. Eram Alice. Fiica lui. Și femeia care își luase revanșa cu eleganță.