Așa că i-am cerut soțului meu să tundă iarba, dar nu mi-a răspuns

Stătea acolo, în bikini minusculi, aplecată peste un leagăn de grădină, încercând să-l monteze. Cu o mână ținea o cheie franceză, iar cu cealaltă… își potrivea breteaua de la sutien, care tot aluneca. Părea ruptă dintr-un clip publicitar, cu picioarele bronzate și abdomenul plat strălucind în soarele amiezii.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.

— Serios?! am zis printre dinți. Tunde iarba, nu te uita la telenovele live!

El s-a întors spre mine de parcă abia atunci m-ar fi văzut. S-a scărpinat după ceafă și a bâiguit ceva de genul „nu mă uitam, doar… mă gândeam.”

— La ce? La cum să-i duci un set de șurubelnițe?

N-a zis nimic. A luat mașina de tuns iarba, dar am simțit cum privirea îi fugea iar și iar peste gard.

În seara aceea, nu am vorbit. M-am așezat la bucătărie și am început să fac plăcintă cu brânză, așa cum făcea bunica mea când voia să-și domolească mânia. Fiecare strat de aluat era o rugăciune să-mi păstrez calmul. Brânza sărată, ouăle bătute, mirosul de vanilie—toate încercau să-mi aducă pace.

Dar în mintea mea era doar ea.

A doua zi, am ieșit mai devreme în grădină, cu un șorț frumos și o tavă de plăcintă caldă. Am bătut la poarta vecinei.

— Bună, dragă. M-am gândit că ai nevoie de un mic răsfăț după atâta mutat și muncă. E rețeta bunicii mele. Se topește în gură.

A zâmbit surprinsă, dar sincer. M-a invitat înăuntru. Casa era plină de cutii, dar ordonată. Am stat de vorbă. O cheamă Daria, e din Bacău și lucrează de acasă ca designer de interior. Nici urmă de intenții ascunse.

— Îmi pare rău dacă am stârnit probleme fără să vreau, mi-a spus ea, rușinată. Am crezut că sunt singură prin curte.

Am râs.

— Nu e vina ta că bărbații se uită ca la televizor.

Am ieșit de acolo cu o liniște ciudată. Nu pentru că ea nu ar fi fost o amenințare, ci pentru că începusem să înțeleg că problema nu era la ea.

În weekend, am pus o rochie frumoasă, cu flori albastre, și am ieșit să ud florile. El m-a privit o clipă lungă, ca atunci când ne-am cunoscut, la o nuntă de la țară, pe o bancă, sub o salcie. Atunci mi-a zis că am zâmbet de femeie de revistă.

— Ce-ai pățit? m-a întrebat el încet.

— M-am adus aminte cine sunt. Și cine ai fost tu cândva.

A lăsat grebla jos și a venit spre mine. Nu mi-a spus nimic. Doar m-a luat de mână. Și în tăcerea aia, pentru prima dată în mult timp, am simțit că ne regăsim. Nu peste gardul vecinei, ci în propria curte. În viața noastră.

Uneori, nu trebuie să ridici tonul ca să-ți recuperezi locul. E de-ajuns să-ți amintești că valoarea ta nu depinde de privirea nimănui—ci de cum alegi să te vezi tu.

Și, Doamne, ce bine e să te privești din nou cu respect.