Fiica mea de 10 ani mergea direct la baie în secunda în care intra pe ușă de la școală.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

Mâinile îmi erau reci, de parcă nu-mi mai aparțineau. Am luat cheile, geanta, și am ieșit din casă aproape în fugă. Drumul până la școala din cartier mi s-a părut interminabil, deși era la doar zece minute.

În curtea școlii, copiii ieșeau gălăgioși. Râdeau, se alergau, își strigau părinții. Totul părea normal. Prea normal.

În cancelarie, m-a întâmpinat directoarea și învățătoarea Mariei. Aveau fețe obosite. Încordate.

— Luați loc, mi-au spus.

Nu m-am așezat.

— Spuneți-mi ce se întâmplă.

Directoarea a oftat adânc.
— De câteva luni, am primit plângeri discrete. Copii care se întorceau acasă murdari, agitați. Unii plângeau la duș. Alții refuzau să mai poarte aceleași haine.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Am crezut că sunt cazuri izolate, a continuat ea. Până azi.

— Azi ce? am întrebat, aproape șoptit.

Învățătoarea s-a uitat în jos.
— Azi, o fetiță a leșinat la baie. Avea vânătăi pe brațe.

Atunci am înțeles.

Nu era un accident.
Nu era o joacă.
Nu era imaginația mea.

— Cine? am întrebat.

Directoarea a rostit numele unui profesor suplinitor. Un om care părea politicos, calm, mereu dispus să ajute. Un om căruia i se cerea des să supravegheze copiii după ore.

Poliția a fost chemată chiar în acea zi.

Maria a fost chemată într-o sală mică, cu o consilieră. Când m-a văzut, a alergat spre mine și m-a îmbrățișat cu toată forța ei.

— Mami, îmi pare rău… a șoptit.

— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze, i-am spus, ținând-o strâns.

A durat timp până a putut vorbi. Dar a vorbit.

Despre frică.
Despre rușine.
Despre cum spăla totul, zilnic, sperând că așa o să dispară.

Nu a dispărut.

Dar adevărul a ieșit la lumină.

Profesorul a fost arestat. Alți părinți au început să vorbească. Copiii au fost ascultați. Școala a fost zguduită din temelii.

Maria merge acum la terapie. Uneori încă face baie imediat ce ajunge acasă. Dar acum o face cu ușa deschisă. Cu mine aproape.

Am învățat ceva dureros.

Copiii nu spun întotdeauna ce li se întâmplă.
Dar corpul lor, obiceiurile lor, tăcerile lor — vorbesc.

Și dacă ceva nu se simte în regulă, nu aștepta.

Ascultă.
Privește.
Acționează.

Pentru că uneori, un simplu „îmi place să fiu curată” este, de fapt, un strigăt după ajutor.