Am 55 de ani. Prima mea soție a murit când fiica mea, Andreea, avea 15 ani.

Am privit-o drept în ochi, calm, fără să clipesc. „E tot ce ai adunat în ultimii ani și nu te-a făcut om.”

În cutie erau hainele ei, parfumurile scumpe, bijuteriile pe care i le cumpărasem, toate aruncate acolo grămadă.

„Lidia, casa asta nu mai e pentru oameni care-și bat joc de familia mea. Ai avut tot ce ți-ai dorit, dar ai pierdut ceva mult mai valoros: respectul meu.”

A încremenit. „Nu poți să faci asta! Eu locuiesc aici!”

Am oftat. „Ba da, pot. Și chiar o fac. Ți-am oferit un cămin, dar se pare că pentru tine ‘acasă’ înseamnă doar lucruri, nu oameni.”

Andreea a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii umflați de somn. „Tată… ce se întâmplă?”

„Nimic, draga mea. Doar că tata a terminat cu minciunile.”

Lidia s-a uitat când la mine, când la ea. „Tu nu înțelegi, Andreea, eu…”

Dar nu am mai lăsat-o să continue. „Ajunge. Ai gonit o femeie însărcinată din casa tatălui ei și ai lăsat-o să doarmă pe jos. Asta nu se uită. Azi pleci. Poți lua tot ce e în cutie. Atât.”

A izbucnit în lacrimi, dar nu mai simțeam nimic. Nici furie, nici milă. Doar un gol adânc, acela care apare când realizezi că omul de lângă tine a fost doar o umbră.

După ce a plecat, casa a rămas tăcută. Am închis ușa și m-am întors spre Andreea. Ea se uita la mine cu ochii umezi.

„Tată… nu trebuia să pleci la motel pentru mine.”

Am zâmbit amar. „Am plecat ca să nu fac o prostie. Dar acum am făcut ce trebuia.”

Ne-am așezat amândoi la masă. I-am turnat un pahar cu apă, i-am acoperit umerii cu un halat și am privit-o cum se liniștește.

„Știi”, a spus ea încet, „mama ar fi fost mândră de tine.”

Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice. Am simțit cum mi se umezesesc ochii. „Așa sper. Ea ne-a învățat să fim oameni, nu săraci sau bogați, ci oameni adevărați.”

---

Au trecut câteva zile. Lidia n-a mai dat niciun semn. În schimb, liniștea s-a așternut în casă ca o binecuvântare.

Am început să repar camera de oaspeți, să pun la punct pătuțul pentru copil și să aduc flori proaspete în fiecare dimineață.

Când Andreea m-a întrebat de ce fac atâtea, i-am spus simplu: „Pentru că în curând casa asta va avea din nou râsete. Ale tale și ale băiețelului tău.”

Ea a zâmbit și m-a luat de mână. „Și ale tale, tată. Pentru că meriți să fii fericit.”

Am privit-o și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că am tot ce-mi trebuie. N-aveam nevoie de o femeie care să pară perfectă. Aveam nevoie de familie, de dragoste adevărată, de pace.

---

Câteva luni mai târziu, m-am trezit într-o dimineață cu un mesaj: „A sosit.”

Am fugit la spital. Când am văzut-o pe Andreea cu bebelușul în brațe, lumea întreagă s-a oprit. Mi-a întins micuțul, iar eu am simțit cum inima mi se umple de un fel de fericire pe care nici vinurile mele cele mai scumpe n-ar fi putut-o da.

„Cum îl cheamă?” am întrebat, tremurând.

„Gabriel, ca tine.”

Atunci am știut: viața te poate doborî, dar dacă ții de ceea ce e bun și adevărat, Dumnezeu are grijă să-ți dea înapoi tot ce-ai pierdut. Uneori, printr-un zâmbet mic, un plânset de copil și o iubire curată care îți vindecă sufletul.