„Băiatul sărac, un copil de culoare, i-a spus milionarei țintuite în scaunul cu rotile

Valeria a rămas cu mâna pe roata scaunului, uitându-se uimită la el. Nu era obișnuită ca cineva să îi vorbească așa, cu atât mai puțin un copil înfometat, îmbrăcat în haine vechi și cu ochii obosiți. Mariana a vrut să îl alunge, dar Valeria a ridicat un deget.

„Lasă-l”, a spus ea încet.

Darius a simțit cum îi bat tâmplele. Îi era rușine, îi era foame și, într-un fel ciudat, îi era frică. Dar nu dăduse înapoi. Nu mai avea ce pierde.

Valeria l-a privit lung, cu un amestec de curiozitate și milă. „Și cum ai de gând să mă vindeci, Darius?”, întrebă ea, folosindu-i numele după ce îl auzise când Mariana îl repezise.

Băiatul a clipit, surprins că i se vorbea atât de blând. A oftat adânc și a spus, cu sinceritatea crudă a unui copil fără drum: „Nu știu… dar pot să încerc. Mama zicea mereu că mâinile mele încălzesc, că parcă scot răul din oameni. Eu doar… vreau mâncarea aia.”

O liniște grea a coborât peste terasă. Oamenii de la mese aruncau priviri scurte, dar nimeni nu intervenea.

Valeria s-a uitat din nou la cutia de mâncare. Era un fleac pentru ea. Dar pentru el… era o zi întreagă fără durerea aceea care arde în stomac.

„Bine”, a spus ea, întinzând cutia către el. „Dar stai puțin.”

Darius a înșfăcat cutia, dar nu a fugit. S-a oprit, ținând-o strâns la piept, și a așteptat. Era ceva în ochii femeii – o oboseală adâncă, un fel de pace amară – care îl făcea să rămână acolo, deși instinctul îi spunea să dispară înainte să se răzgândească.

Valeria și-a așezat mâinile în poală. „Arată-mi”, a zis simplu.

Mariana a început să protesteze, dar Valeria a privit-o sever. Femeia s-a retras, bombănind în șoaptă.

Darius s-a apropiat de scaunul cu rotile, încet, atent, ca și cum se temea să nu o rănească. A pus cutia jos, lângă el, și și-a frecat palmele, rușinat de murdăria de pe ele.

„Pot?”, a întrebat el.

Valeria a dat din cap.

Băiatul și-a așezat mâinile cu grijă pe genunchii ei. Erau reci, rigizi. A închis ochii, fără să știe exact ce face, doar lăsându-și palmele să rămână acolo. În mintea lui a apărut chipul mamei, șoptindu-i: „Tu ai lumină în mâini, băiete.”

Valeria a simțit o căldură ușoară, ca o furnicătură blândă care urca încet. Pentru prima dată după ani, nu era durere. Era altceva… ceva ce nu mai simțise demult: speranță.

A deschis gura să spună ceva, dar Darius a retras brusc mâinile. Oboseala i se citise pe chip ca o lovitură.

„Gata. Nu știu dacă v-am vindecat… dar am încercat”, a murmurat el, împingând cutia sub braț.

Valeria îl privea fascinată. „Nu am mai simțit… căldura asta… de când…”, dar vocea i s-a frânt.

A făcut un gest neașteptat: a scos portofelul și i-a întins o bancnotă de 100 de lei.

„Ia-i. Să îi duci mamei tale. Și… vino mâine la mine acasă. Vreau să te cunosc mai bine.”

Darius a făcut ochii mari. 100 de lei erau o avere pentru el. Dar mai mare era frica.

„Nu pot să vin acolo… oamenii ca mine nu intră în case ca ale dumneavoastră.”

Valeria a zâmbit slab. „Ba da. Eu te invit. Și dacă vrei… poate o putem ajuta și pe mama ta.”

Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât foamea.

„Pe mama…?”

„Da. O aduci la mine. Sau vin eu la ea. Vom vedea.”

Pentru prima dată după multe luni, băiatul a simțit ceva ce credea că a murit în el: o fărâmă de lumină.

A luat banii, cu mâinile tremurând.

„Mă duc acasă, doamnă… și vin mâine. Jur.”

Valeria a dat din cap, iar pe chipul ei obosit a apărut un zâmbet cald, sincer – primul după foarte mult timp.

Darius a pornit spre stradă, simțind în piept o căldură care nu venea doar din soarele arzător.

Ceva se schimbase.

În el.

În ea.

Și, poate, în întreg destinul lor.

Pentru că, uneori, un băiat flămând și o femeie bogată, pierduți fiecare în felul lor, pot aprinde împreună o speranță pe care niciun medic, niciun profesor și nicio avere nu o poate cumpăra.

Iar a doua zi, când Darius avea să bată la poarta uriașă a vilei din Pipera, urma să înceapă cea mai neașteptată transformare din viața amândurora.