Aveam milioane în bancă, dar casa mea era un mormânt

În mijlocul bucătăriei, Matei și Sofia râdeau în hohote. Aveau făină pe nas, pe haine, pe podea. Raluca stătea între ei, cu un șorț plin de pete de ciocolată și un zâmbet cum nu mai văzusem niciodată în casa mea.

Pe masă, erau forme de prăjituri, o tavă cu cornulețe abia scoase din cuptor și un bol imens de aluat. Aburul dulce se ridica ușor în aer, iar în jur mirosea a copilărie.

Am rămas în prag. Nu m-au văzut.

Pentru prima dată, i-am văzut pe copiii mei… vii. Nu conectați la telefoane, nu triști în tăcerea lor, ci râzând din toată inima. Iar Raluca… râdea odată cu ei.

Mi s-au umezit ochii. M-am sprijinit de tocul ușii, simțind cum zidurile pe care le ridicasem în mine încep să se dărâme.

Mă uitam la fiica mea cum frământa aluatul cu mânuțele pline de făină, iar băiatul meu, cu o seriozitate amuzantă, încerca să taie formele perfect. Nu părea casa unui om bogat. Părea o casă adevărată.

— Domnul Varga! — a exclamat Raluca, surprinsă, când m-a zărit.

Am rămas mut. Copiii s-au întors și m-au privit cu ochii mari. Pentru o clipă, m-am simțit un intrus. Un străin în propria mea casă.

— Ce faceți aici? — am întrebat, dar vocea mi s-a frânt.

— Facem prăjituri pentru mama… — a spus Sofia încet, uitându-se în jos. — Azi ar fi fost ziua ei.

M-am prăbușit pe un scaun. Aerul s-a oprit în piept. Clara…

Raluca s-a apropiat, cu voce blândă:
— Copiii au vrut să o sărbătorească. În fiecare an, facem ceva dulce și aprindem o lumânare. Spunem că e pentru ea.

Am închis ochii. Tot ce construiam în lume nu valora nimic pe lângă acel moment.

— Tati… — a spus Matei, apropiindu-se. — Vrei să ne ajuți?

M-am uitat la el. La zâmbetul timid, la speranța din ochii lui. Și atunci am știut: era momentul să aleg.

Am ridicat mânecile cămășii, am luat o bucată de aluat și am început să frământ. Copiii au izbucnit în râs. Era un râs curat, cald, care mi-a pătruns până în suflet.

Raluca ne privea tăcută. Apoi a spus:
— Domnule Varga, nu e nimic mai valoros decât asta.

În seara aceea, am stat toți patru la masă, mâncând cornulețe cu gem. Am aprins o lumânare pentru Clara. Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai sunt singur.

A doua zi, n-am mai mers la birou. Nici în următoarea. Mi-am dus copiii la școală, i-am întrebat ce-și doresc să facem în weekend și, când am plecat, am simțit o liniște pe care n-o mai cunoscusem.

Am înțeles atunci că averea mea nu era în conturi, nici în clădirile pe care le ridicasem, ci în oamenii pe care-i iubesc.

Astăzi, casa mea nu mai e un mormânt. E plină de râsete, de prăjituri arse, de desene pe frigider și de viață.

Iar eu… nu mai sunt „Rechinul din Primăverii”.

Sunt doar Alexandru — un tată care, în sfârșit, s-a întors acasă.