Mi-au furat intrarea în curte

Am deschis ușa încet. Radu stătea drept, cu maxilarul încordat.

„Cred că ai mutat ceva ce nu-ți aparține,” a zis.

„Ba da, îmi aparține,” i-am răspuns. „Tot ce e pe pietrișul ăla e al meu.”

A râs scurt, fără umor.

„O să clarificăm asta.”

„Foarte bine,” i-am zis. „Hai s-o clarificăm.”

A doua zi, duminică dimineață, mi-am scos toate actele. Contractul de vânzare-cumpărare, schițele cadastrale, tot. Le-am întins pe masă și m-am uitat la ele ca și cum era prima dată.

Știam ce scrie acolo.

Dar voiam să fiu sigur.

Luni dimineață, înainte să plec la muncă, am făcut un telefon la un topograf. Nu unul scump, dar serios. I-am explicat situația. A zis că vine în două zile.

În acele două zile, conurile au reapărut.

De data asta, nu le-am mai mutat.

Le-am ocolit.

Am parcat intenționat exact lângă ele. La milimetru.

Am scos remorca și am lăsat-o acolo, fix pe „linia” lui imaginară.

Vecinii au început să observe.

Unul m-a întrebat într-o seară:

„Ce-i cu circul ăsta?”

„Așteptăm verdictul,” i-am zis.

Miercuri dimineață a venit topograful. Un tip trecut de 50 de ani, calm, fără chef de scandal.

A măsurat tot. În liniște.

Radu a ieșit și el, cu mâinile în buzunar.

„Sper că faceți măsurători corecte,” a zis.

Topograful nici nu s-a uitat la el.

După vreo oră, s-a apropiat de mine și mi-a arătat planul.

„Linia e clară. Ești în regulă. Ba chiar… ai vreo 30 de centimetri în plus față de cât crede el.”

Am simțit cum îmi vine un zâmbet.

Nu mare.

Dar suficient.

Am bătut la ușa lui în aceeași seară.

A deschis Andreea.

„E acasă Radu?”

A apărut imediat.

I-am întins foaia.

A citit.

A tăcut.

Pentru prima dată, nu mai avea nimic de zis.

„Conurile?” am întrebat.

A oftat.

A doua zi au dispărut.

Dar eu nu m-am oprit acolo.

În weekend, am adus niște borduri din beton. Frumoase, curate. Am marcat limita exact unde trebuie.

Apoi am turnat un strat nou de pietriș.

Totul drept, clar, imposibil de contestat.

Când am terminat, m-am uitat la alee.

Era mai frumoasă ca niciodată.

Radu a trecut pe lângă mine într-o zi, fără să zică nimic.

Doar a dat din cap.

Am dat și eu.

Nu ne-am împrietenit.

Dar nici nu a mai mutat nimeni vreun centimetru.

Și de fiecare dată când parchez acolo, știu un lucru sigur:

Nu e doar o alee.

E munca mea.

Și nu o mai ia nimeni.