Fostul meu soț a apărut imediat ce a aflat că mi-am cumpărat un apartament.

— Destui cât să-mi fie bine — i-am răspuns, poate un pic prea tăios.
El a dat din cap, dar nu părea atent la cuvintele mele; scana pereții, cutiile, ferestrele, parcă încercând să găsească ceva de care să se lege.

M-am rezemat ușor de marginea mesei din bucătărie.
Simțeam o tensiune ciudată în aer, ceva ce nu putea fi explicat doar prin surpriza vizitei lui. Marian nu era genul care să se deplaseze pentru o simplă curiozitate imobiliară.

— Știam că o să faci pasul ăsta, dar nu atât de repede — a spus el, fără să se uite la mine.

— Marian, dacă ai venit doar ca să-mi comentezi viața, ușa e tot acolo.

A ridicat privirea și pentru o clipă am văzut în ochii lui ceva ce nu-mi mai era familiar. Nu furie, nu dispreț, ci… teamă? Sau poate stres pur?

— Nu… n-am venit pentru asta — a murmurat. — Am venit… pentru mine.

M-am încruntat.

— Poți să fii un pic mai clar?

A inspirat adânc, și-a frecat palmele și s-a așezat pe marginea canapelei, de parcă picioarele nu l-ar mai fi ținut.

— Mi-am pierdut jobul.

Am clipit de câteva ori.
Asta nu mă așteptam să aud.

— De mult? — am întrebat mai rece decât intenționam.

— De o lună. Și… lucrurile s-au complicat. Rău. Am rate de plătit, datoriile s-au adunat, banca mă presează… Am fost prost, am tot sperat că găsesc ceva repede. Dar n-am găsit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru el — nu mai eram responsabilă pentru viața lui — ci pentru că intuiam încotro se duce discuția.

— Marian, sper că nu ai de gând…

— Ba da — a ridicat el privirea brusc. — Am nevoie de ajutor. Măcar pentru două luni. Până îmi revin. Până găsesc altceva. Am zis că, dacă tu ai cumpărat apartamentul ăsta, înseamnă că ești… bine. Și…

— Și ce? — am întrebat tăios. — Să te iau înapoi? Să te țin aici? Să plătesc eu pentru greșelile tale?

El s-a ridicat în picioare, vizibil afectat.

— Nu asta cer! Doar… nu știu. Un împrumut. Un acoperiș. Nu te pot minți, îmi stă apa până la gât. Te-am rănit destul în trecut, știu, dar acum chiar nu am pe nimeni.

Acolo m-a lovit.
Pentru că știam ce înseamnă să n-ai pe nimeni. Am trecut și eu prin asta după divorț, când mă mutasem într-o garsonieră rece, cu chirie 1.600 de lei pe lună, și cu două joburi ca să mă descurc.

M-am întors cu spatele la el și am privit pe geam. Parcul se vedea verde, liniștit, iar lumina de iarnă se lovea de blocurile din jur. Aici îmi doream liniște, dar el venise cu furtună în brațe.

— Știi… — am zis încet — apartamentul ăsta l-am cumpărat tocmai ca să o iau de la zero. Să nu mai trag după mine oameni care m-au tras în jos. Să nu mai plătesc pentru nimeni. Să… respir.

— Știu… — a murmurat el în spatele meu. — De-aia am venit la tine. Tu ești… ultima speranță.

Mi-am mușcat buza.
Ultima speranță… pentru omul care mă făcuse să mă simt ultima roată de la căruță cinci ani la rând.

M-am întors și l-am privit în ochi.

— Marian, am o regulă nouă în viața mea: nu mă mai întorc acolo unde am suferit. Și nu mai pun bani pe masă pentru cineva care nu m-a protejat niciodată. Îmi pare rău pentru tine, sincer. Dar nu sunt soluția ta.

El a făcut un pas spre mine, disperat.

— Atunci… măcar lasă-mă să stau două nopți. Atât. Două. Jur. Nici măcar nu-ți stau în cale.

Îmi bătea inima puternic.
Simțeam că, dacă accept, o să deschid o ușă pe care abia o închisese viața.

— Nu pot — i-am spus simplu.

A închis ochii. A inspirat adânc, și-am văzut cum tot aerul din pieptul lui se transformă în neputință.

— Atunci plec…

A pășit spre ușă.
Dar, înainte să pună mâna pe clanță, s-a oprit.

— Să știi că mă bucur că ai reușit. Că ai ajuns aici. Ai fost mereu mai puternică decât mine.

Cuvintele lui m-au surprins, ca o ploaie moale după o zi de caniculă.
L-am privit în timp ce deschidea ușa. În sfârșit, îl vedeam clar: nu omul care mi-a rupt sufletul, ci un om înfrânt, pierdut, care abia acum înțelegea consecințele propriilor decizii.

— Marian… — am spus.

El s-a întors, cu ochii încărcați.

— Ai grijă de tine. Și… caută ajutor unde trebuie. Există soluții. Chiar și pentru datoriile care par fără ieșire.
— Da… — a murmurat. — O să încerc.

A închis ușa în urma lui.

Am rămas în tăcerea noului meu apartament, cu lumina din dormitor scăldându-mi ușor fața. Pentru prima dată după mult timp, n-am simțit vinovăție. N-am simțit rușine. Doar liniște.

O liniște bine-meritată.

Și, mai ales, libertate.