Mă întâlneam cu o fată de doar câteva săptămâni

…spunând că „nu știe ce să facă, dar că trebuie să meargă până la capăt”.
Atunci mi s-a strâns stomacul. M-am ridicat, am stat pe marginea patului și am ascultat. Nu voiam să par că trag cu urechea, dar în același timp simțeam că viața mea începe să fugă pe lângă mine, ca un tren care nu mă mai așteaptă.

După ce a închis telefonul, a intrat încet în cameră. N-a aprins lumina. S-a ghemuit pe partea ei de pat. Am rămas nemișcat, prefăcându-mă că dorm, dar inima îmi bătea ca atunci când ai de dat examen și te-ai pregătit prea puțin.

Dimineața, am făcut cafeaua în tăcere. Ea, cu ochii umflați, încerca să se poarte normal.
— Alexandra… trebuie să vorbim, am zis printre dinți.
S-a așezat la masă, ținând cana cu ambele mâini.
— Știu ce o să spui, mi-a răspuns. Și mă doare.

Atunci am simțit prima oară vină adevărată. Nu vina aia superficială, de adolescent care a făcut o prostie, ci vina aia care te apasă în piept și nu te lasă să respiri.
— Nu știu cum să reacționez, i-am zis sincer. Sunt speriat.
— Crezi că mie nu mi-e frică? a răspuns ea. Tu măcar ai un plan, o familie în spate. Eu sunt singură la chirie în Iași, cu salariul ăsta de 2.300 de lei…

Am tăcut. Mi-am dat seama că în toată panica mea nici măcar nu încercasem să văd prin ochii ei.

Au trecut câteva zile în care ne vedeam rar și vorbeam puțin. Eu munceam la un depozit, pe 1.800 de lei pe lună, și în fiecare seară mă gândeam cum să ies din situația asta fără să o rănesc și fără să mă distrug pe mine.

Într-o seară, când ploua mărunt și toată strada mirosea a asfalt ud, am mers la ea. Am bătut la ușa garsonierei ei de pe Independenței.
— Hai să discutăm ca oamenii mari, i-am spus.

S-a așezat pe canapea. Am simțit că tremură puțin.
— Alexandra, am început, dacă ești însărcinată cu adevărat… avem nevoie de un test clar. Mergem împreună mâine, la medic.
Pentru prima dată, de când spusese că e gravidă, am văzut-o relaxându-se puțin.
— Bine… mergem împreună, a spus.

A doua zi am mers la un cabinet privat. Am stat pe hol, transpirând ca după alergare. După câteva minute, a ieșit. Avea ochii mari, umezi, dar… nu era frică în ei.
— Nu sunt însărcinată, a spus încet.
M-am sprijinit de perete. Nu știu dacă am simțit mai întâi ușurare sau furie.

— Alexandra… de ce?
Ea s-a uitat în jos.
— Pentru că mi-era teamă că o să mă lași. Și… am zis prostia asta. Știu că e oribil.

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în cap. Dar în același timp, am văzut în fața mea o fată speriată, nu un om rău.
— Erai să ne nenorocești pe amândoi, am zis.
— Știu… și îmi pare rău. Am simțit că o iau razna. Te-am auzit acum două seri, când vorbeai cu prietenul tău că „probabil nu o să mai dureze mult”.

Adevărul m-a lovit în plex. Eu voiam să închei lucrurile în liniște, dar ea simțise înaintea mea ce se întâmplă.

Am ieșit împreună din cabinet. Pe trotuar se simțea aerul rece de toamnă. Gândurile îmi zbârnâiau în cap.
— Ascultă, i-am spus. Nu vreau să continuăm așa. Amândoi suntem tineri, nu ne potrivim și ne facem rău.
Ea a dat din cap, strângându-și geanta la piept.
— Ai dreptate. Și… vreau să știi că nu o să mai fac niciodată așa ceva. M-ai speriat și pe mine cu cât de departe am mers.

Ne-am luat rămas-bun acolo, pe trotuar, sub un castan care încă mai avea câteva frunze galbene atârnate. Nu a fost cu țipete, nu a fost cu blesteme, doar cu sinceritate târzie.

Câteva luni mai târziu, am început să văd altfel lucrurile. Am realizat că nu toate greșelile sunt făcute din răutate. Uneori oamenii fac prostii din frică, nu din intenție rea. Și uneori, o despărțire liniștită e cel mai mare bine pe care poți să-l faci cuiva.

Am învățat atunci ceva ce m-a urmărit și în anii care au venit:
dacă nu spui lucrurilor pe nume la timp, viața îți dă lecții pe care nu le uiți niciodată.

Și poate că, într-un fel ciudat, lecția aia mi-a schimbat drumul mult mai mult decât credeam la 19 ani.