Mă plimbam cu iubitul meu

„Fugi acum.”

Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. M-am uitat în oglindă, apoi spre ușă, de parcă cineva urma să intre peste mine dintr-o clipă în alta. Mâinile îmi tremurau, iar gândurile îmi fugeau în toate direcțiile. Nu știam dacă era o glumă proastă, o farsă sau un avertisment real.

Am tras aer adânc în piept și am ieșit din toaletă, încercând să par calmă. Andrei mă aștepta lângă intrare, rezemat de perete, cu telefonul în mână. Când m-a văzut, s-a îndreptat imediat spre mine.

— Ce-ai pățit? Ești albă ca varul.

Am înghițit în sec.
— Trebuie să ieșim. Acum.

Nu m-a întrebat nimic. M-a luat de mână și am ieșit repede din mall. Afară, aerul rece mi-a lovit fața și m-a făcut să-mi simt din nou corpul. Dar senzația de pericol nu dispărea.

Ne-am oprit lângă scările rulante, la parter, unde era mai multă lume. Acolo i-am arătat absorbantul. Andrei a încremenit.

— Cine ți l-a dat?
— O femeie… Nu am văzut-o bine. Era grăbită. Parcă era speriată.
— Ai impresia că… e ceva în neregulă aici?

Am dat din cap.
— Nu știu, dar nu e normal.

Am pornit spre parcare. Cu fiecare pas simțeam că cineva ne urmărește. O umbră care se mișca prea aproape. Un bărbat care părea că se uita insistent la noi. Pași în spatele nostru.

Când am ajuns lângă mașină, m-am întors brusc. Nimeni. Doar un cuplu care se certa și o femeie cu două sacoșe mari. Dar tot simțeam o presiune, ca o mână invizibilă pe ceafă.

Andrei a deschis portiera.
— Urcă. Plecăm acasă.

Am pornit spre cartierul nostru de la marginea Piteștiului. Drumurile erau deja întunecate, iar luminile de pe margine păreau mai slabe ca de obicei. Țineam absorbantul pe genunchi, ca pe o dovadă. În mintea mea se tot repeta același lucru: de ce eu?

La un moment dat, telefonul meu a vibrat. Un număr necunoscut.

— Răspunde? m-a întrebat Andrei.
Am dat din cap.
— Mi-e frică.

Telefonul a vibrat iar. Și iar. Până când mi-am luat inima în dinți și am apăsat pe ecran.

— Alo? am rostit cu voce joasă.
Tăcere.
— Cine e acolo?

După câteva secunde, s-a auzit doar un șuierat slab, ca și cum cineva respira greu. Apoi un glas stins, de femeie:
— Nu te întoarce acolo.

Am închis imediat. Tremuram toată.
Andrei a tras pe dreapta.
— Spune-mi exact ce ai auzit.

I-am repetat. Se uita înainte, în gol, încercând să-și dea seama dacă suntem în mijlocul unei farse sau al unui pericol real. În mașină devenise atât de liniște încât auzeam motorul vibrând ușor.

— Nu mergem acasă, a spus el brusc. Dacă cineva te urmărește? Dacă știe unde stai?

Știam că are dreptate. Am pornit spre oraș, spre un loc neutru, cu multă lume: centrul vechi. Acolo, printre terase și oameni care râdeau, m-am simțit puțin mai în siguranță. Am intrat într-o cafenea luminată slab, unde mirosea a prăjituri și cafea proaspătă.

— Stăm aici până ne lămurim, mi-a spus Andrei.
Am dat din cap și am privit din nou absorbantul. Așa un lucru banal… și totuși transformat într-un avertisment teribil.

După câteva minute, o chelneriță s-a oprit lângă noi.
— Bună seara, ce doriți?

Dar când mi-am ridicat privirea spre ea, am înghețat. Era femeia din mall. Aceeași privire. Aceeași expresie tensionată. Aceleași mâini care tremurau ușor.

S-a aplecat puțin spre mine, ca să nu o audă nimeni.
— Nu întrebați nimic. Doar ascultați. Sunteți în pericol. Și nu din partea cui credeți.

Apoi s-a ridicat, zâmbind fals, și ne-a notat comanda, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Simțeam că inima o să-mi sară din piept.
— Andrei… putem să plecăm?

Dar el deja se ridicase, hotărât, cu maxilarul încordat.
— Nu plecăm nicăieri până nu aflăm ce se întâmplă.

Atunci, femeia s-a întors și, cu o voce abia auzită, a spus:
— Nu pentru voi e mesajul. Pentru mine e. Eu v-am dat avertismentul… ca să scap eu.

Apoi lacrimile i-au umplut ochii.

Am rămas amândoi fără cuvinte. Simțeam cum totul se așază într-un tablou mult mai mare, unul pe care nu-l înțelegeam încă. Dar era clar că femeia nu era dușmanul.

— Cine vă urmărește? a întrebat Andrei.
Ea a clipit des, speriată.
— Un om care nu mai are nimic de pierdut. Și crede că voi… sunteți de partea lui.

Un nod mi s-a pus în gât.
— Dar nu-l cunoaștem!
— Știu, dar el nu vede lumea normal. Și azi… v-a confundat.

A luat o foaie de pe masă, a scris o adresă și mi-a împins-o în palmă.

— Mergeți acolo. Doar acolo veți fi în siguranță. După aceea… îmi voi face eu curaj să ies din povestea asta.

Apoi a dispărut în spatele tejghelei.

Am rămas cu foaia în mână, cu Andrei lângă mine și cu o decizie grea în față. Dar știam un lucru sigur: viața noastră se schimbase într-o singură oră, iar singura cale de ieșire era înainte.

Și trebuia să avem curajul să mergem.