Mamă, ți-am adus cheile de la noul tău apartament!

…prima veste e că nu sunt supărată, am început eu, cu voce calmă, dar suficient de tare cât să se audă peste entuziasmul lor. Am văzut cum privirea lui Gheorghe s-a luminat, sigur fiind că urmează să le fac vreo surpriză plăcută.

Dar a doua veste… am continuat, privind când la el, când la mama lui… a schimbat totul.

În bucătărie s-a lăsat o liniște ciudată, de parcă până și ceainicul de pe aragaz s-a oprit să asculte ce urmează.

Gheorghe a înghițit în sec. Doamna Nina și-a strâns geanta la piept, ca și cum ținea în brațe nu cheile mele, ci un copil.

— Dragii mei, cheile acelea nu sunt ale vreunei „noi locuințe pentru mama”, ci sunt ale mele, am spus. De la apartamentul meu pentru care muncesc de zece ani și unde nu se mută nimeni fără să mă întrebe.

Gheorghe a făcut ochii mari.
— Cum adică… ale tale? a bâiguit el.

— Fix cum sună, dragule. Ale mele. Iar faptul că ți-au dispărut din geantă… ei bine, am presupus că s-au rătăcit. Dar acum văd că au „rătăcit” direct în buzunarul tău.

Atmosfera s-a strâns ca un elastic întins prea tare.

Doamna Nina a început să clipească des, de parcă încerca să-și revină după un pahar prea tare.
— Gheorghiță… tu mi-ai zis că ai cumpărat tu apartamentul… că ai făcut un efort pentru mine…

Eu am zâmbit, dar nu era zâmbetul acela cald de la început. Era unul scurt, tăios.
— Doamnă, dacă fiul dumneavoastră voia să vă facă un cadou, era treaba lui, nu avea nimic de-a face cu mine. Dar să-mi ia cheile din geantă, să-mi intre în casă și să vă prezinte apartamentul meu ca „darul lui”… asta e altă poveste.

Gheorghe s-a ridicat brusc, aproape răsturnând scaunul.
— Hai, măi, iubito, nu te aprinde, am vrut doar să… să te surprindem.

— Da, m-ați surprins, am răspuns. Doar că nu în felul în care credeți.

Am scos din geantă o foaie.
— Și ca să fie clar, dragii mei, am și o veste bonus. Astăzi am fost la notar. Am prelungit actul prin care locuința rămâne strict pe numele meu și am schimbat yala. Cheile pe care le țineți în mână sunt inutile.

Doamna Nina a rămas cu mâna suspendată în aer, ca și cum nu era sigură dacă să lase cheile pe masă sau să le bage în geantă.

Gheorghe a devenit roșu la față.
— Serios? Chiar așa trebuia să faci?

— Chiar așa, am răspuns liniștit. Pentru că, dragule, căsnicia nu începe cu minciuni și cu planuri făcute pe spatele altuia. Dacă voiai să ai grijă de mama ta, îți respectam gestul. Dar să decizi peste capul meu ce faci cu casa mea? Asta nu mai e grijă. E tupeu.

M-am ridicat.
— Și încă ceva. Dacă tot ai promis mamei tale ceva, poate ar fi momentul să muncești și să îi cumperi tu locuința pe care i-ai promis-o. Nu din banii altuia. Și cu atât mai puțin din casa altuia.

A urmat o tăcere apăsătoare.
În ochii doamnei Nina am văzut cum se prăbușește tot visul ei frumos. În ochii lui Gheorghe… am văzut altceva. Un orgoliu rănit. O frustrare mocnită. Și o vină pe care încerca să o ascundă sub grimase.

M-am întors spre ușă.
— Eu vă las să discutați între voi. Mie îmi ajunge cât am auzit.

Și am plecat.

Pe scări, coborând încet cele patru etaje, m-a lovit brusc un val de liniște. O liniște care mirosea a libertate. A claritate. A „mai bine acum, decât prea târziu”.

Când am ieșit afară, aerul rece m-a trezit ca un duș de dimineață. M-am oprit lângă mașină, am tras adânc aer în piept și mi-am privit mâna. Inelul strălucea. Dar dintr-odată nu mai strălucea pentru mine.

L-am scos încet, fără regrete, și l-am pus în buzunar.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că fac ceva pentru mine.

Că aleg ce merit.

Că inima mea știe exact unde trebuie să fie: într-un loc unde iubirea nu se construiește pe minciuni, ci pe respect și adevăr.

Iar următorul pas…
Era în sfârșit al meu.
Liber.
Curat.
Și fără niciun fel de cheie pierdută.

Doar cu drumul înainte.