Fermierul mergea călare alături de logodnica lui

…și atunci a văzut-o.

Gabriela mergea încet, cu un braț de lemne strâns la piept, rochia largă abia mai ascunzând burta mare. Părul îi era prins simplu, iar fața îi era arsă de soare, dar liniștită.

Radu a tras de frâu fără să-și dea seama. Calul s-a oprit brusc.

Valentina a observat imediat.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, ușor iritată.

Radu nu a răspuns. Privea doar înainte, cu gâtul uscat și inima bubuindu-i în piept.

Șapte luni.
Atât avea burta.

Șapte luni.

A coborât de pe cal aproape mecanic și s-a apropiat câțiva pași.

— Gabriela…

Ea s-a oprit. Nu s-a întors imediat. A inspirat adânc, ca și cum se pregătea pentru o furtună.

Când s-a întors, privirile li s-au întâlnit.

Nu era furie.
Nu era reproș.
Doar o oboseală veche și multă demnitate.

— Bună, Radu, a spus calm.

Valentina s-a apropiat și ea, privind confuză de la unul la altul.

— Este copilul tău? a întrebat Radu, cu voce joasă.

Gabriela și-a pus mâna pe burtă instinctiv.

— Da.

Un singur cuvânt.
Dar a căzut ca un trăsnet.

Radu a simțit cum îi tremură genunchii.

— De ce nu mi-ai spus?

Gabriela l-a privit lung.

— Am venit. Am bătut la ușa ta. Dar mi s-a spus că nu vrei să mă vezi.

Valentina a înțepenit.

— Nu… eu doar… a încercat ea să spună ceva, dar Radu nu o mai asculta.

— Ai muncit singură? a întrebat el, privind lemnele din brațele ei.

— Am făcut ce a trebuit, a răspuns Gabriela simplu.

În acel moment, Radu a înțeles.
Toate visurile lui de mărire, toate planurile, toate afacerile, nu valorau cât forța femeii din fața lui.

— Lasă lemnele, a spus el. Le duc eu.

Gabriela a ezitat o clipă, apoi i le-a întins.

Radu le-a dus până în curte, a privit casa modestă, pământul lucrat, pomii în floare. Totul era viu. Adevărat.

Valentina a rămas pe drum, realizând că lumea ei se clătina.

— Radu, trebuie să plecăm, a spus ea rece.

El s-a întors spre ea.

— Tu pleacă. Eu mai rămân.

Valentina a înțeles. Nu a mai spus nimic. S-a suit pe cal și a plecat, fără să se uite înapoi.

Radu s-a întors la Gabriela.

— Vreau să fiu aici. Pentru copil. Pentru tine.

Gabriela l-a privit atent.

— Nu pentru mine. Pentru el, dacă vrei cu adevărat.

— Vreau.

Au trecut luni.

Radu a început să vină zilnic. A ajutat. A învățat din nou ce înseamnă munca adevărată. A renunțat la oraș. A vândut afaceri. A ales altfel.

Într-o noapte de vară, Gabriela a născut un băiat sănătos.

Radu a plâns când l-a ținut în brațe.

Nu pentru ce pierduse.
Ci pentru ce câștigase.

Uneori, viața nu te pedepsește.
Te oprește la timp, ca să-ți arate ce contează cu adevărat.