I-am născut pe băieții mei la doar șaptesprezece ani

— Vrea să te întâlnești cu el. Singură. Și… să „lămuriți trecutul”.

Ultimele cuvinte au căzut greu, murdare.

Am înțeles imediat. Nu era vorba despre trecut. Era vorba despre putere.

Despre șantaj.

Despre faptul că, după șaisprezece ani, omul care ne abandonase credea că încă poate să ne controleze.

M-am așezat încet pe scaun. Simțeam cum îmi bate inima în tâmple. Toți anii în care am muncit pe brânci, toate nopțile în care am adormit cu fruntea pe masă de oboseală, toate ratele plătite la timp, fiecare leu pus deoparte pentru viitorul lor — toate erau acum la mâna lui.

Dar ceva în mine nu mai era fata de șaptesprezece ani care tremura în brațele lui.

— Și voi ce i-ați spus? am întrebat, încercând să-mi țin vocea dreaptă.

Andrei m-a privit pentru prima dată.

— Că trebuie să vorbim cu tine.

În ochii lui era teamă. Dar și altceva.

Încredere.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat la masa din bucătărie, cu o cană de ceai rece în față, privind pereții pe care încă mai erau desenele lor din copilărie. „Te iubim, mama” scris cu carioca.

Omul acela voia să mă umilească.

Voia să mă vadă implorând.

Voia să creadă că fără el nu putem merge mai departe.

Dimineața, m-am îmbrăcat simplu. Blugi, cămașă albă, părul prins la spate. Nu pentru el. Pentru mine.

Biroul lui era într-o clădire nouă din centrul Bucureștiului. Sticlă, marmură, rece ca un spital.

M-a primit zâmbind.

Zâmbetul acela pe care îl știam prea bine.

— Arăți bine, a spus el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu i-am răspuns.

— Copiii sunt talentați. Ar fi păcat să piardă locul în program, a continuat el, jucându-se cu un pix scump între degete. Concurența e mare. Sunt mulți care ar da oricât pentru locul lor.

„Oricât”.

Acolo era miza.

— Spune clar ce vrei, am spus.

S-a lăsat pe spate în scaun.

— Vreau să reparăm ce a fost. Să fim din nou… apropiați. Să nu mai existe resentimente. Iar eu voi avea grijă ca băieții să aibă un viitor strălucit.

Era murdar. Atât de murdar.

Dar nu eram singură.

Mi-am scos telefonul și l-am pus pe masă.

— Știi ce e asta?

A zâmbit ironic.

— Un telefon.

— O înregistrare, am spus calm.

Zâmbetul i-a înghețat.

— De când am intrat aici, totul e înregistrat. Inclusiv ce ai spus despre „a pierde locul”. Și despre cum depinde viitorul lor de mine.

A devenit palid.

— Dacă băieții mei sunt dați afară, înregistrarea asta ajunge la presă. Și la Ministerul Educației. Și la poliție. Șantajul e infracțiune, Radu. Știai asta?

Pentru prima dată, l-am văzut nesigur.

Nu mai era vedeta din liceu.

Nu mai era directorul sigur pe el.

Era doar un bărbat care credea că poate călca peste o femeie singură.

— Nu vrei scandal, a murmurat el.

— Ba da, dacă e nevoie, am spus. Pentru ei, merg până la capăt.

A urmat o liniște lungă.

Apoi a oftat.

— Nu vor fi dați afară.

Am plecat fără să mă uit înapoi.

Când am ajuns acasă, Andrei și Matei s-au ridicat amândoi în picioare.

— Ei? a întrebat Matei.

Am zâmbit pentru prima dată în două zile.

— Nimeni nu vă atinge viitorul. Nimeni.

Au venit spre mine și m-au îmbrățișat strâns, ca atunci când erau mici.

Și atunci am înțeles ceva.

Nu contează câți bani are cineva.

Nu contează ce funcție ocupă.

Puterea adevărată e să nu-ți fie rușine de tine.

Am fost mamă la șaptesprezece ani.

Am fost obosită, speriată, copleșită.

Dar niciodată slabă.

Iar acum, după șaisprezece ani, trecutul nu ne-a distrus.

Ne-a făcut mai puternici.

Și pentru prima dată, nu viața începea să se așeze.

Noi o așezaserăm.