—Taci, analfabetule! —strigă profesorul Emiliano, lovind podeaua cu bastonul.

Camilo simțea fiecare privire ca pe o săgeată în spate. Fiecare zâmbet ironic era un spin în carne vie. Și totuși, în adâncul inimii, purta o liniște ciudată, ca aceea pe care o simți înaintea unei furtuni.

Își deschise încet caietul zdrențuit, iar foile galbene, îndoite la colțuri, păreau pagini dintr-o carte veche uitată într-o bibliotecă de sat. Creionul tocit îi tremura ușor între degete, dar nu de teamă, ci de emoția momentului.

Profesorul Emiliano ridică sprânceana, pregătit să-l umilească din nou. Dar atunci când băiatul trase primele litere, clasa întreagă amuți.

Pe rând, ca o horă a cuvintelor, apăreau pe pagină fraze în latină, greacă, franceză, rusă, germană, arabă, italiană, maghiară și română. Literele curgeau ordonat, clare, de parcă o mână nevăzută i-ar fi ghidat scrisul.

Un murmur străbătu sala. Elevii privilegiați, care până atunci chicoteau, se aplecară în față, încercând să citească fiecare rând.

Profesorul, simțind că autoritatea lui se clatină, smulse caietul din mâinile copilului. Îl răsfoi cu furie, dar mâna i se opri brusc. În ochii lui, obișnuiți să disprețuiască, apăru o umbră de uimire.

Camilo ridică privirea pentru prima dată. Nu cu sfidare, ci cu o liniște adâncă, aceea a omului care știe că nu mai are nimic de pierdut.

—Și cine te-a învățat toate astea? —întrebă profesorul, cu vocea mai joasă decât de obicei.

Băiatul zâmbi slab. Îi trecu prin minte chipul bunicii lui, care îl adormea seara cu povești românești despre viteji și domni, despre Ștefan cel Mare și codrii Moldovei. Își aminti de serile în care scria pe genunchi, la lumina lămpii cu gaz, în timp ce vântul bătea în geamul mic al căsuței.

—Nimeni, domnule profesor, spuse el. Doar viața. Și cărțile pe care alții le aruncau.

Un freamăt străbătu clasa. Copiii de bani gata, pentru prima dată, tăceau.

Profesorul Emiliano încercă să-și recapete autoritatea. Dar vocea i se frânse. Medalia de aur de pe piept părea brusc un obiect lipsit de greutate.

Atunci, un băiat din ultima bancă, fiul unui țăran venit în capitală, izbucni în aplauze. Apoi altul. Și altul. Până când toată sala, mai puțin profesorul, bătea din palme.

Camilo simți cum lacrimile îi urcă în ochi. Nu de durere, ci de recunoaștere. În sfârșit, în acel loc care nu-l dorise, găsise o clipă de dreptate.

Profesorul își lăsă bastonul să cadă pe podea. Privirea lui, odinioară aspră, se întunecă de neputință. Nu mai putea să nege ceea ce vedea: în fața lui, nu era un copil analfabet, ci un geniu tăcut, un fiu al țării care purta în sine forța rădăcinilor românești.

În acea zi, în clasa a 12-a, istoria s-a rescris în tăcere. Nu cu bastoane și medalii, ci cu litere și curaj.

Iar Camilo, băiatul cu pantofi rupți și caiet vechi, deveni simbolul viu al faptului că adevărata noblețe nu stă în uniformă sau avere, ci în mintea și inima omului.

Și pentru mulți dintre cei prezenți, a fost prima lecție adevărată pe care o primiseră vreodată.